Tuesday, January 27, 2009

fabula rasa

Citeam recent intr-un articol indraznet
Ca omenirea stelelor se datoreaza
Big-Bangul cand a stat sa izbucneasca
Din piese de carbon un omulet a aparut

Ca orice teorie revolutionara
Valoarea ei din start e contestata
De alti revolutionari care constata
Ca au calcat si ei pe aceeasi treapta

Lasand deoparte polemicile citadine
Ce este important sa constatam
Atei sau credinciosi deopotriva
Nu au avut nicicand un creditor mai generos

In plus de ce sa nu ne placa
Un plus de nonsalanta ancestrala
In caz ca toata omenirea e din stele coborata
In jur avem numai Luceferi si Elene Cosanzene

Friday, January 23, 2009

filme de suflet

Exista filme pe care poti sa le vezi 24 de ore din 24 si sa nu te saturi de ele. Asta in conditiile societatii post-industriale in care totul se desfasoara intr-un iures nemaipomenit si o sumedenie de productii culturale iti fura ochii. Nu stiu ce calitate trebuie sa aiba un film ca sa ma determine sa-l mai vad inca de "n" ori. Probabil tine de fiecare cinefil in parte. De intuitia cinefilistica. Oops, de unde am mai scos si cuvantul asta. Nu de alta dar rezoneaza cu alte intuitii mai putin placute.

Asadar iata unul dintre filmele care daca ar fi dupa mine i-as da toate Oscarurile, Globurile de Aur, Leii de Aur etc. Este vorba de: La Leggenda del pianista sull'oceano (1998). Film exemplar realizat de un regizor nu mai putin stralucit si anume Giuseppe Tornatore. Pentru cine vrea sa guste din plin intuitia si umorul tragico-comic al maiestrului recomand Nuovo cinema Paradiso (1988)- un film genial despre geneza cinematografiei si influenta acesteia asupra unei comunitati mici din Italia.

Monday, January 19, 2009

multiverse vs. God

Am urmarit prelegerea lui Ian Morison , un profesor de astronomie din Marea Britanie, care vorbeste despre relatia dintre Dumnezeu si Univers. Asadar are si post-modernitatea ceva bun. Nu se rezuma totul doar la relativitate si la inexistenta unei autoritati, dar si la posibilitatea de a discuta chestiuni care cu ceva timp in urma erau inimaginabile. Ca, de exemplu, faptul ca un om de stiinta si anume un astronom va afirma ca stiinta nu este capabila sa demonstreze ca Dumnezeu nu exista, iar in final va afirma chiar ca omenirea trebuie sa-si revina din mediocritate si sa-si constientizeze rolul special pe care il are in Calea Lactee ca fiind singura forma de viata inteligenta existenta in aceasta galaxie.

In cele ce urmeaza, Morison remarca modelul fizicii cuanticii care necesita existenta unor fenomene observabile si a unui observator pentru a fi viabil. In opinia sa, Dumnezeu in calitate de artist a creat Universul iar omenirea are rolul de a admira perfectiunea si frumusetea acestei creatii. Adica pe langa relatia stiintei cu religia se mai aduce in discutie si conditia artistului si a creatiei sale. Nu stiu pe cat de cuprinzator si convingator este argumentul sau, mai ales ca nu se refera la modelul alternativ de "multiverse", care presupune existenta mai multor dimensiuni si a Universe, dar totusi trebuie apreciata eruditia oratorului. In special, mi-a placut felul in care a stiut sa puna punct prezentarii sale exact in momentul de apogeu al discursului sau fara a lasa linia argumentativa sa treaca pe o curba descendenta.

Friday, January 16, 2009

british humor

Intotdeauna am avut o relatie aparte cu Marea Britanie. Probabil pentru ca nu am vazut-o niciodata. Poate cu exceptia unor fotografii si a unor incercari de a prinde niste vederi de la inaltimea unui zbor transatlantic. Suspansul relatiei se bazeaza si pe o constanta presiune exercitata asupra constientului si mai ales a subconstientului meu de catre orele de limba si literatura engleza din liceu dar si pe parcursul facultatii. Orele de engleza se reduceau la nesfarsitele exercitii gramaticale, dar mai ales la o toceala a textelor despre "London is the capital of Great Britain" sau despre eternul Shakespeare si John Milton.

Intr-un fel imaginarul meu a fost colonizat de celebrele imagini ale Londrei incepand cu The Tower of London si terminand cu Westminster Abbey, ce imi apar si astazi in minte atunci cand cineva pomeneste despre Albion. Pe de o parte constiinta mea este acut perturbata de asumarea unei imagini idealizate a Londrei, dar pe de alta parte ceva imi spune ca trebuie sa ma confrunt cu dura realitate a orasului de pe Tamisa. Asa cum in perspectiva imediat urmatoare nu risc sa-mi distrug iluziile am decis sa ma pregatesc de marea intalnire printr-o cochetare cu cinematograful englez. Din prima am constatat ca asa-zisul "umor englez" nu este o stigma aplicata englezilor ci este o realitate cat se poate de prezenta in cinematografia britanica.

Astfel, deocamdata am vazut Three and out, un film [o alta trasatura a filmului britanic este ca nu poti sa-l clasifici in diverse genuri de felul comediei, thriller-ului etc.] care incepe ca o comedie dar sfarseste ca o tragedie. Totusi nu poti sa spui ca este ceva clar definit, mai degraba este o parodie a societatii engleze. Un tip londonez care munceste in metroul londonez se trezeste deodata ca pe parcursul catorva zile sub trenul sau se arunca doi oameni. Prietenii sai de servici ii spun ca exista un regulament conform caruia daca cineva loveste trei pietoni pe parcursul unei luni atunci acesta este trimis la pensie si primeste echivalentul salariului pe 10 ani. Un subiect ce promite foarte multe ca intr-un final sa fie cam dezamagitor. In orice caz, filmul merita privit doar pentru ca nu in fiecare zi cineva se apuca sa caute sinucigasi pentru propriul proiect de imbogatire.

Tuesday, January 13, 2009

cinemateca

Zilele trecute s-a desfasurat ceremonia decernarii premiilor Globul de Aur. Daca tot in postarea anterioara ma refeream la relatia dintre cultura populara si cultura elitista sau elitara, am decis sa gust un pic din deliciile culturii de masa. Asadar, azi am vazut doua filme, tocmai proaspat gustate de publicul american in cinematografe. Primul a fost "Changeling" cu Angelina Jolie in rolul principal, film care, in pofida asteptarilor nu a luat niciun premiu la Globuri. Vedem cum o sa fie la Oscar-uri. Al doilea film a fost "Yes Man" cu nimeni altul decat Jim Carrey.

Ambele filme ca de altfel si prestatia mega-starurilor au avut parte de critici dure din partea presei de specialitate. In cazul Angelinei, i se reproseaza ca nu-i sta bine deloc in noul sau look de mamica plangacioasa din America interbelica. Mai degraba, aceasta luptatoare este sortita sa apara mereu in ipostaze de femeie fatala. In cazul lui Carrey acesta este criticat pentru faptul ca si-a ticluit un rol prea moralizant si moralizator, iar publicul nu este chiar atat de obisnuit cu predicile sale despre bine si rau, ci mai degraba asteapta mimici de genul celor din "Masca".

In pofida acestor critici, totusi am gasit si niste faze haioase. In primul rand, eroul lui Carrey, care, dupa cum v-ati dat seama este somat sau programat sa se transforme dintr-un morocanos "No Man" intr-un perpetuu "Yes Man", dupa o calatorie intr-un obscur orasel din Nebraska, este oprit de politie la aeroport. Nu e nimic neobisnuit in faptul ca cineva este retinut de politie la aeroport. Mai ales in SUA de dupa septembrie 2001. Savoarea vine dupa ce lui Yes Man i se explica precum ca este suspectat de pregatirea unui act terorist.

Iata aici incepe satira ce vizeaza suspiciunea excesiva a serviciilor secrete americane. Vorba e ca pe parcursul aventurilor sale, invatat sa nu refuze nicio oferta, personajul principal reuseste sa invete limba coreeana, se insoara cu o iraniana prin intermediul unui site matrimonial, se inscrie la niste curse de pilotaj, si alege ca destinatie de vacanta un orasel din Nebraska unde singura atractie este un muzeu de telefonie. Cireasa de pe tort survine atunci cand printre punctele de acuzatie politistii se refera si la numele lui Yes Man, afirmand ca: "We knew another Karl, whose name we were crazy about! His name was Marx" (Am mai cunoscut un Karl, pe care il cunosteam foarte bine. Numele sau era Marx).

In Changeling mi-a placut scena in care personajul Angelinei discuta cu o fosta prostituata in timp ce ambele au fost internate intr-un spital de psihiatrie. Pe scurt, ambele au fost obligate cu forta sa se interneze de politia din Los Angeles, care nu dorea sa-si pateze reputatia din cauza unor femei care doreau sa li se faca dreptate. De fapt scena cu pricina este mai putin un dialog ci un monolog demn de Michel Foucault in care prostituata ii explica Angelinei de ce aceasta nu trebuie sa se agite si sa pastreze aparenta unui comportament "normal". "Daca protestezi prea activ vei fi declarata femeie isterica, iar daca esti prea calma vei fi suspectata de criza de personalitate" Astfel, trebuie sa te impaci cu situatia in care te afli deoarece orice nu ai face, oricum gestinarii spitalului si politia vor avea dreptate.

Thursday, January 8, 2009

elita culturala vs. cultura de masa

Iata cateva idei pe care le-am captat din discutia lui John Carrol autorul cartii "Ego and Soul" cu Clive Hamilton, in indepartata Australie.

In opinia lui John Carrol, pe parcursul ultimilor 150 de ani, elita culturala a incetat sa-si mai indeplineasca functia de a oferi raspunsuri la intrebarile metafizice. In schimb aceasta a devenit nihilista. Pe de alta parte, cultura populara a preluat functia elitei culturale. Prin faptul ca valorifica activitatile cotidiene, cultura populara inlocuieste experienta religioasa din perioada anterioara cu unele experiente semi-religioase de genul shopping-ului sau a sportului..

Shopping-ul ca Agora. Experienta shopping-ului se refera mai putin la consumerism decat la nevoia de socializare. Este mai mult un spatiu de comunicare. Sportul este o experienta semi-religioasa. Simtim placere daca aratam bine. Avem nevoie de noutati. Unica problema este atunci cand necesitatea devine excesiva.

Clive Hamilton: "Nu este criza economica un produs al acestui exces? Faptul ca cheltuim mai mult decat castigam".

John Carrol: Constiinta individului este autoritate suprema. Suntem mai putini vulnerabili la manipulare. Etica protestanta percepe munca ca ceva mai mult decat o activitate, o experienta ce reda sens vietii.

Prin cultura populara am in vedere lower middle class culture- cultura clasei muncitoare. Valori ca modestia, si autocontrolul. Valorificarea cotidianului si ignorarea elitelor.

Clive Hamilton: Se pare ca in opinia Dvs. cultura lower middle class a ramas imuna fata de tendintele decadente ale elitei culturale. Nu credeti ca aceasta opinie prezinta o viziune romantica a culturii populare?

John Carrol: Elita culturala are o pozitie privelegiata de custode cultural. Ea trebuie sa ofere sens. Ea are aceasta responsabilitate care s-a pierdut in ultima 150 de ani cand a predominat nihilismul. Relativismul : daca il ucizi pe Dumnezeu atunci totul este permis. Cultura populara: sport, soap opera promoveaza valorile morale traditionale, problemele cotidiene.

C.H: Ce inseamna pentru Dvs. conceptul de "high culture"? Poate deconsiderati doar o parte din high culture si anume partea care este nihilista? Mai mult ca atat, astazi se pare ca "high culture" tinde sa fie tot mai mult comercializata de tipi ca Elton John sau Berezovsky. Conceptul de "high culture" a fost vulgarizat iar intrebarea este daca aceasta vulgarizare este un fenomen temporar?

J.C: Problema rezida in elita si nu in bani. Noii imbogatiti vor cumpara ceea ce le vor recomanda elitele culturale.

C.H: Este oare cultura populara neafectata de tendintele pietii? Se pare ca ignorati in totalitate comercializarea culturii?

J.C.: Criza economica a aparut deoarece guvernul nu gestioneaza corect piata. Suntem intr-o batalie permanenta cu legile pietii deja de 200 de ani.

C.H: Ce parere aveti despre publicitate? Organizatiile comerciale influenteaza modul de gandire. Modul in care organizatiile comerciale creaza imagini si moduri de comportament. Notiunea de “cool” de exemplu. Tinerii au preluat diverse modele de comportament din publicitate devin “cool”. Daca un star face publicitate unui produs atunci acesta se vinde independent de valoarea acestuia.

J.C: Avem publicitate din 1920. Nu este ceva nou. Campaniile de publicitate au dat gres. In sport, exista opinia ca TV-ul influenteaza publicul. Dar in acelasi timp exista rezistenta fata de acest fenomen, exista spotrivi care renunta la salarii majorate pentru atasamentul fata de club sau alte valori decat bani. Vedem un razboi intre comercializare si valori morale.

C.H: Cartea abunda in idei Jungiene, notiuea de arhetip. De ce nu-l mentionati de loc pe Jung?

J.C: Explicatia este simpla. Pentru ca nu are nicio influenta asupra mea.

C.H.: Poate are mai multa influenta decat va dati seama. [Dupa mine cea mai buna gluma pe care am auzit-o in ultimul timp].

J.C: Jung nu este sistematic. Dar exista anumite parti in care ma regasesc ca de exemplu tematica Ego-ului care pierde sensul existentei. Fiecare om are ceva supranatural nu este numai o combinatie de gene.

Cineva din sala: Universitatile la fel si-au pierdut prestigiul pentru ca au fost influentate de piata. Putem sa reparam aceasta situatie?

J.C.: Vorbim despre disciplinile umaniste pentru ca se afla la baza sistemului universitar. Se refera la elitele culturale. Universitatile moderne sunt concepute pe baza idealurilor umaniste de civilizare. Aceste idealuri au fost subminate. Intrebarile lui Shakespeare nu mai sunt actuale. Ar trebui sa restabilim principiul: "cunoastere pentru cunoastere" si nu numai "cunostinte pentru scopuri practice" In universitati de fapt nu se discuta acest lucru.

Wednesday, January 7, 2009

Craciun moldo-american


Cam asa arata masa mea de "Craciunul pe stil vechi". Curios este ca daca in Moldova aveam o oarecare reticenta fata de celebrarea Craciunului pe stil vechi, aici in SUA, "Craciunul pe stil vechi" capata o nuanta de rezistenta fata de Christmas-ul consumerist de pe 25 decembrie. Asa ca ma conving inca o data de faptul ca "totul depinde de contextul" unei actiuni.

Monday, January 5, 2009

viata bate filmul

Uite asa se intampla ca, de cele mai multe ori, viata bate filmul, atat la capitolul tragedie cat si la capitolul comedie. Si de aceasta data, regizorul "Gomorei" care a facut senzatie la festivalul de la Cannes din 2008, a nimerit intr-o situatie destul de nastrusnica. Pe de o parte criticii de film l-au ridicat in slavi deoarece a stiut sa faca un film "profesionist" cu actori "neprofesionisti". Pe de alta parte, ulterior s-a dovedit ca actorii nu erau tocmai neprofesionisti ci se jucau pe sine. Adica cine daca nu mafiotii adevarati ar putea sa interpreteze mai bine partitura mafiei napolitane. Aceasta axioma nu a avut nevoie de demonstratie nici in fata juriului de la Cannes, care a recunoscut "talentul actoricesc" al mafiotilor. Mai multe cititi aici.

P.S. Cine stie poate mafiotii actori sau actorii mafioti au crezut ca joaca intr-un thriller atunci cand au fost retinuti de politia napolitana. In orice caz, inca unul dintre multiplele paradoxuri care reusesc sa ne convinga inca odata ca soarta este nu numai ironica dar si inzestrata cu un simt al umorului inconfundabil.