militari sensibili

Pe parcursul semestrului curent am avut in calitate de colegi si doi militari americani. Pe aici prin SUA exista o practica destul de masiva potrivit careia tinerii se inroleaza in armata, slujesc Patriei un an sau doi, si dupa asta se bucura de niste privilegii, bineinteles daca nu decedeaza eroic in "serviciul democratiei" si a altor idealuri ale lumii moderne. Asadar, dupa Purgatoriul serviciului militar, tinerii se apuca de studiat, mai ales ca Armata plateste taxele de studii.

Pe parcursul unei dezbateri mai "aprinse" am observat ca si militarii sunt persoane sensibile. Adica soldatii americani actuali nu sunt nici pe departe "eroii" neinfricati din perioada celui De-al doilea Razboi Mondial. Cel putin asa mi-a spus unul dintre colegii mei atunci cand l-am intrebat cu ce l-am suparat si ca nu-mi imaginam ca militarii americani sunt asa de sensibili. Cica, noi cei de acum nu suntem ca cei din celebrul "Saving the private Ryan" al lui Steven Spielberg.

Dupa cum s-a exprimat colegul meu: "Prin observatia ta mi-ai infipt cutitul in spate si l-ai intors de vreo cateva ori." De fapt, ce-am facut eu? Nimic altceva decat sa-i spun ca nu a avut dreptate atunci cand isi exprima scepticismul in legatura cu capacitatea autoritatilor sovietice de a evacua o intreprindere in cateva zile. Inca cum au putut! Au demonstrat-o din plin in Basarabia in iunie 1941.

Cand am vazut reactia colegului, mi-am zis sa nu ma mai uit la filme de razboi. Nu de alta dar iti creaza o imagine a militarului superman: eroul neinfricat si invincibil care invinge raul absolut si instaureaza imparatia binelui. Astfel, Hollywood-ul de fapt isi face meseria dar in sens invers: in loc sa prezinte o imagine "umana" a militarului, il dezumanizeaza si il glorifica, stabilind-ul pe un postament al 'soldatului necunoscut'.

Chiar si literatura academica ne creaza imagineaza unui militar erou. De exemplu, se vorbeste foarte mult despre faptul ca "razboiul modern" este un razboi total in care toata societatea este mobilizata pentru victoria finala. Mai mult ca atat, razboiul modern este "ultimul razboi" in rezultatul caruia se va instaura pacea finala si eterna.

Militarii actuali sunt cetateni ai unor state care lupta pentru ideale, spre deosebire de militarii medievali care luptau pentru suveranul lor. Militarul pre-modern percepea razboiul ca un mod de viata. Acesta mergea la razboi ca la parada. Se imbaraca in cele mai frumoase haine, isi facea si freza. Pe cand actualul soldat este separat de societate prin sistemul de cazarme, iar atunci cand trebuie sa se integreze in societate are probleme.

P.S. Totusi exista o speranta ca lucrurile nu stau chiar asa de dramatic. David Bell in cartea sa "The Total War" vorbeste despre fenomenul "militarilor poeti", care combinau arta cu razboiul. Dupa cum o demonstreaza experienta mea se pare ca "soldatul sensibil" sau "militarul poet" inca nu a disparut.

mesaj din buncher

Nu va temeti. Nu scriu din Afganistan, Somalia, Daghestan, Cecenia, Irak, sau alte zone infierbantate. Nu m-a ajuns deocamdata nici febra gripei porcine si nici gripa ariana, pardon aviara am vrut sa spun. Nu m-am prins nici la amenintarile lui Nikita Sergheevici cu privire la golful porcinelor. Asa ca am hotarat in mod banal sa ma izolez in biblioteca. Ciudat sentiment, mai ales atunci cand trebuie sa scrii un eseu rapid si eficient.

In timpul procesului de compilare a eseului normal ca trebuie sa comunici cu autorii pe care-i citesti. Aici nu conteaza e mort autorul sau e viu, tanar sau batran. Ceea ce conteaza este daca acesta invie in constiinta cititorului. Daca cititorul accepta sa resusciteze ideile autorului si sa le contrapuna propriilor idei. Anume asa se naste un eseu. Partial din discutia cu niste stafii sau cu niste cuvinte mai degraba vii sau mai degraba moarte.

Acum practic m-am izolat intre patru pereti, unde nici lumina naturala nu patrunde pentru ca nu sunt geamuri. Singura mea sursa de comunicare cu lumea sunt cartile, calculatorul si lampa lui Ilici. Stau intr-o cabina unde exista doar o masa si o priza. Pe langa asta cabina are o usa. Este o usa tipica de lemn, cu o mica ferestruica, prin care din cand in cand se mai holbeaza cineva ca sa vada daca mai esti viu sau ai murit. Pot sa presupun ca senzatia este asemanatoare gestului de a privi animalele la gradina zoologica. Doar ca la ZOO e mai bine. Acolo animalului i se mai arunca ceva de mancare. Pe cand aici in afara de privirile elocvente care parca te intreaba: Inca nu te-ai saturat sa-ti usuci mintile? Mai da voie si la altii!

fascinatia mortii

Anume asta este senzatia dupa ce privesti filmul "Departures", care a luat Marele Premiu la Cannes. Este cert ca nu asta este marele sau merit. Mai mult ca atat cred ca ar merita vreo 10 Cannes-uri, la cate ganduri si senzatii iti apar in timpul filmului. Se pare ca pe lista mea de filme pe langa filmele islandeze apare si un compartiment pentru filmele japoneze.

Nu pot sa ma laud ca am vazut foarte multe filme japoneze dar Dolls si Departures sunt printre favoritele mele. Povestea filmului este destul de vesela daca nu ar fi trista. Vorba e ca un violonist ajunge sa lucreze in calitate de preparator de cadavre. Cred ca mai buna publicitate pentru meseria in cauza nici nu se putea. Presupun ca regizorul a avut experiente de genul acesta sau cineva dintre cunoscutii sai au trecut prin asemenea momente.

Dar intamplarea devine soarta si meseria din greata si voma, devine sau mai zis te devine sau te transforma si te face sa vezi frumusetile mici ale vietii. Sa nu credeti ca am de gand sa-mi schimb meseria. Cum am fost asa si voi ramane Medic-Sef. Nu de alta dar dupa filme de acest gen, sper sa apara tot mai multi pacienti. Si eu promit sa vizitez mai des Casa de Nebuni, dar dupa ce trec un stagiu de "perfectionare" profesionala. Asa ca ne vedem tot aici: mai "perfectionati" si mai "profesionisti".