Nu sunt specialist nici in ortodoxie si nici in postmodernism asa ca imi permit sa evit diplomatia caracteristica specialistilor si sa-mi asum un punct de vedere fie si amator in ceea ce priveste o cartulie pe care am avut ocazia s-o citesc zilele acestea. Cartea are si o denumire destul de intriganta: "Ortodoxia pentru postmodernisti", iar autorul este Savatie Bastovoi. Sa incepem cu partile pozitive: Cartea se citeste rapid, lejer si cu nerabdare. Aici tin sa-i dau dreptate autorului, care mentioneaza ca atunci cand te apuci sa scrii o carte trebuie s-o scrii asa de parca ai dori s-o citesti si tu.
Nu exclud ca la lejeritatea lecturii contribuie si fragmentarea continutului in forma de franturi din diverse texte cum ar fi eseuri si articole semnate de autor, in cadrul unor conferinte si publicate in presa. Cartea mai include si o serie de interviuri in care autorul dialogheaza cu Dumitru Crudu, Andrei Kuraev, Nicolae Balota, Mihail Vakulovski, Serban Axinte si Claudiu Tarziu. Despre majoritatea autorilor pe care i-am insirat anterior nu cunosc mai nimic, dar i-am enumerat in cazul in care cineva ii cunoaste sau va avea curiozitatea sa-i cunoasca.
Nu va fi o surpriza pentru nimeni daca voi spune ca cei mai ultilizati atat la propriu cat si la figurat sunt termenii "ortodoxie" si "postmodernism". Desi autorul nu exclude comunicarea dintre ortodoxie si postmodernism din text transpare o atitudine usor persiflanta in adresa postmodernismului si o pozitionare superioara a ortodoxiei in raport cu celelalte religii. Pe langa "desertaciunea postmodernismului", autorul se refera de atlfel la inutilitatea intregii productii culturale, ce nu-si propune sa ajunga la Adevar.
In special, parintele Savatie se refera la tentatiile orientaliste ale poetilor romantici, care in opinia sa sunt mai mult adepti ai noptii si pun un accent prea mare pe religiile orientale. Dupa parerea sa, ortodoxia este superioara religiilor orientale pentru ca acestea concep creatia ca fiind un rezultat al haosului, pe cand ortodoxia se refera la creatia din neant. Mi-a placut comparatia poetilor cu niste copii, care plang dupa o cana sparta si refuza atunci cand li se propune o cana noua. Cu alte cuvinte, poetii deplang viata si tanjesc cu frica dupa moarte, in loc sa se gandeasca la viata vesnica a sufletului.
Totusi dupa titlu ma asteptam sa vad mai multe usi deschise pentru postmodernisti pe cand autorul se refera mai mult la O critica a postmodernistilor din punct de vedere a ortodoxiei si astfel autorul inchide accesul postmodernistilor la usa ortodoxiei. Postmodernistii in conceptia autorului sunt niste feciori rataciti prin lume care in loc sa caute frumosul si lumina se avanta sa redea cat mai precis si mai demonic esenta raului si mizeria lumii in care traim. Sunt de acord ca nu tot ce este postmodernist este si genial. Mai mult ca atat pe cat de sincretic este stilul postmodernistilor, pe atat de dificila este definitia postmodernismului. Insasi Savatie recunoaste ca niciodata nu s-a perceput ca fiind un poet postmodernist, desi criticii literari l-au plasat in categoria celor mai promitatori poeti romani postmodernisti.
Pe langa motivele ortodoxiei si postmodernismului, in text se simte atat prezenta Tatalui ceresc cat si a celui biologic. Astfel, printr-o ironie, motivul freudian al revoltei impotriva tatalui este continuat cu reintoarcerea fiului ratacitor, in sanul bisericii ortodoxe si a Tatalui ceresc. Autorul parca s-ar zbate intre cei doi tati: unul care a fost propagandist al ideilor marxit-leniniste si a dumnezeului cu "d" mic; altul care i s-a revelat in chipul Dumnezeului cu "D" mare. De altfel, poate ar parea prea radical, dar la un moment dat, citind aceasta carte mi-am adus aminte de mostrele de istoriografie sovietica care isi propuneau sa critice "istoriografia burgheza."
La fel si parintele Savatie isi propune sa realizeze o critica a postmodernismului prin intermediul ortodoxiei. Poate este doar impresia unui istoric care este prins in capcana timpului si la fel ca artistii plange dupa o cana sparta in loc sa priveasca dincolo de aparente si sa accepte cana cea noua.