intalnirea cu Gorbi

Pentru pacientii care nu stiu, "Gorbi" este diminutivul cu care americanii il alinta pe cel care in opinia lor a contribuit decisiv la destramarea URSS. Titlul sau oficial este "primul si ultimul presedinte al defunctei URSS". Tot el este cel care a introdus in vocabularul global termeni de genul: "perestroika", "glasnosti" si "socialism cu fata umana". Dupa cum v-ati dat seama este vorba de Mihail Sergheevici Gorbachev.

Pe parcursul turneului sau prin SUA a vizitat si umila mea universitate. Vorba e ca personalitatea lui Gorbachev a fost intotdeauna un produs care s-a vandut ca painea calda in SUA, nu degeaba fostul lider ajunsese la un moment dat sa faca publicitate pentru o firma producatoare de pizza. In afara de o pronuntata tenta publicitara si de fundraising, vizita lui Gorbachev are sarcina sa relanseze "perezagruzka" relatiilor ruso-americane din preajma intalnirii G20 de la Londra. In plus, multi analisti americani vorbeau de administratia Obama ca fiind o adevarata "perestroika" a sistemului politic american si international.

Doar ca in ciuda tuturor asteptarilor si a aplauzelor cu care a fost intampinat orice cuvintel al fostului lider sovietic, publicul american a fost supus unui val de critici la adresa politicii externe americane promovate de ex-presedintele George W. Bush, care nu a tinut cont de interesele altor state si a promovat modelul unei lumi unipolare in care SUA ar fi o superputere. Totusi, dupa cum s-a exprimat Gorbachev, Presedintele Obama cu care s-a intalnit in ajun, este un om destoinic, care are sansa sa relanseze relatiile ruso-americane.

Spre surprinderea publicului american, care era convins ca Gorbachev a introdus reformele sale democratice pentru a contribui cu buna stiinta la destramarea pasnica a URSS si la tranzitia catre reformele de piata, Gorbachev a recunoscut ca nu a intentionat sa fie initiatorul "divortului pasnic", iar destramarea URSS a fost o mare greseala. Sa nu-mi spuneti ca ati mai auzit undeva aceste cuvinte? Nu cumva la fostul/actualul presedinte/prim-ministru Vladimir Vladimirovici? Exact. Apropo discursul lui Gorbachev parca a fost copiat de pe site-ul Ministerului de Externe al Federatiei Ruse. Aceeasi ingrijorare fata de actiunile unilaterale ale SUA, si frustrare ca autoritatile americane nu-si mai coordoneaza deciziile cu Kremlin-ul.

Asta e, au trecut 20 de ani, dar Gorbachev parca nici nu s-a schimbat. Nu ma refer la varsta sa biologica. Este evident ca a mai imbatranit. Ma refer la continutul si stilul discursului sau. Daca nu as fi fost prezent la intalnire si daca cineva mi-ar fi prezentat o inregistrare audio a acesteia atunci as fi crezut ca suntem in URSS si asistam la nenumaratele discursuri ale carismaticului Secretar general de pe atunci. Dupa cum s-a exprimat un profesor de la Universitatea din Sankt-Petersburg, " parca m-as fi intors cu 20 de ani in urma, pe vremurile cand eram militar in Armata Sovietica". Desi am avut norocul sa nu trec prin Armata Sovietica, totusi recunosc ca am avut si eu impresia ca m-am reintors in copilarie. Imi imaginam camera de camin de la Ciocana si televizorul alb-negru in care ziua incepea si sfarsea cu Te Deum-ul lui Mihail Sergheevici.

La un moment dat Gorbachev s-a referit la un incident hazliu. Cica atunci cand a candidat la functia de secretar al comsomolului, cineva a vrut sa faca o farsa si i-a retras scaunul, astfel incat viitorul presedinte sovietic s-a prabusit. Dar, tot raul e spre bine, si tot felul de publicitate e binevenita. Astfel, Gorbachev a castigat alegerile si a fost ales secretar al comsomolului. Daca tot Republica Moldova este in campanie electorala sunt curios cine va fi sau vor fi cei care vor trage scaunul si cine va beneficia de pe urma aceasta? Vom afla raspunsul dupa 5 aprilie? Sau poate niciodata!

artistul si sala

Nu degeaba spunea cineva "O biet actor" si nu se referea doar la starea materiala a oamenilor de creatie, caci instabilitatea financiara a reprezentat in marea majoritate a cazurilor , un truism pentru artisti. "Saracia artistului" se refera si la un anumit raport dintre asteptarile sale si reactia spectatorilor. Asadar cine este spectatorul ideal? Exista un spectator ideal?

Se pare ca o prima etapa a oricarui spectacol este transformarea "salii" in "spectatori". Da, este o experienta de transformare a obiectelor in subiecti. O transformare miraculoasa care daca nu va influenta pe mult timp masa anorganica a spectatorilor cel putin va determina o clipa mai scurta sau mai lunga de metamorfoze. Ulterior urmeaza a doua etapa a comuniunii dintre artist si sala; etapa care este apogeul dialogului dintre actor si sala. Anume acum intervine ceva care stimuleaza acea experienta care se numeste dialog. Chiar daca nu este verbal, dialogul se simte in sala. Nu pot sa spun daca se simte pe scena, pentru ca nu am avut sansa sa joc alt rol decat cel de spectator.

De la actul creator si de la experienta creatoare sa revenim la spectatorul ideal. Cel putin pentru mine este cert ca atunci cand mergi la un spectacol astepti sa vezi un anumit tip de spectator. De fapt sunt sigur ca s-au facut numeroase studii sociologice despre comportamentul spectatorilor iar daca nu s-au facut atunci rusine sociologilor. Sa nu fiu inteles gresit, nu pledez pentru spectatorul snob, care are aere de mare cunoscator in ale artei, si care risca sa fie asociat cu un monument daca nu ar mai da din cand in cand un cot sotului sau sotiei.

Exista acest tip de spectator care tinde sa impuna un anumit model de comportament stereotipizat celorlalti. Acesta da impresia ca daca nu porti ochelari si daca ai venit la concert si nu stai cu ochii concentrat pe miscarile mladioase ale figurantilor de pe scena atunci esti un tip incult care are nevoie de initiere in ale artelor. Astfel aceasta imagine tinde sa se impuna in imaginarul spectatorilor, si acestia cu toate ca in multe cazuri mai au tendinte disidente de genul: mai vor uneori sa caste, sau sa aplaude dar isi inhiba aceste porniri "barbare" de dragul experientei artistice.

La un alt capat al experientei scenice se afla tipul de spectator galagios, care nu tine cont de cei din jur, si insista sa scoata din buzunar telefonul mobil, probabil pentru a-si revela chipul luminat de contactul cu infinitul. Acesta poposeste la spectacole din mai multe motive: vrea sa impresioneze pe cineva, nu are ce face, are alte planuri dupa, dar a hotarat sa treaca peste acest test initiatic cu gandul ca va veni si clipa izbavitoare de la final, atunci cand independent de calitatea spectacolului majoritatea spectatorilor vor sari in picioare sa-i aplaude frenetic pe artisti. Cel mai trist este ca nu-i usor sa distingi entuziasmul cauzat de euforia creatoare sau de bucuria reanimarii membrelor inferioare.

film si realitate

De multe ori auzim fraze de genul: filmele sunt fictiune, ele nu reflecta adevarul, nu reprezinta decat rodul unei imaginatii mai putin sau mai mult sanatoase. Cu cat sunt mai putin sanatoase din punctul de vedere al spectatorului de rand, cu atat sunt mai elitiste si cu atat sunt mai delicioase din punctul de vedere al criticilor de arta. Asadar, sunt filme "normale" care de obicei se asociaza cu "cultura de masa".

Sunt "filme anormale" care de obicei sunt pentru cunoscatori, sau pentru regizor si un cerc de initiati. Si sunt filme "ninormale", care sunt chiar mai greu de clasificat decat filmele "normale" si cele "anormale". In orice caz, stereotipul sau cliseul de baza este ca filmul artistic este fictiune iar filmul documentar este "realitatea in carne si oase". Sa-mi fie iertata metafora necrofaga.

Am inceput toata introspectia de mai sus cu gandul sa fac o introducere. Normal ca nu o sa bag concluzia la inceput, desi in viata cam asa se intampla: de obicei pui un punct gras sau mai bine zis comiti un punct si dupa asta te incapatinezi sa stergi punctul, sa-l eradiezi cu lama aidoma gestului binecunoscut de a eradia nota proasta din asa-numit-ul "zilnic". Dar tot stergand punctul iti dai seama ca in locul unde trebuie sa desenezi virgula a aparut o gaura si atunci nu prea ai ce face decat sa abordezi o atitudine "hole"-istica si sa rupi pagina.

Problema este ca paginile sunt numerotate si saptamanile de rand cu zilele sunt aranjate in ordine metodica. Atunci incerci sa recapitulezi acelasi traseu pe o alta pagina, dar iti dai seama ca numarul paginii oricum e diferit. Te apuci sa stergi numarul paginii prin aceeasi metoda si de data asta iti iese de minune: ai invatat lectia si ai evitat gaura. Dar exista o dilema: daca schimbi numarul paginii atunci va trebui sa schimbi si numerotarea celorlalte pagini. In concluzie, desenezi constiincios numarul pe care tocmai l-ai sters si te impaci cu gandul ca pagina rupta se va face nevazuta peste cateva saptamani sau pagini.

Sa revenim la film si la caracterul acestuia. Uneori filmul artistic e mai realist decat filmul documentar iar filmul documentar e mai "fantasmatic" decat filmul artistic. Nu pot sa dau exemple concrete nu pentru ca nu se gasesc dar pentru ca sunt foarte multe. Pot doar sa zic ca inainte de a veni in SUA tot auzeam din mai multe surse: Realitatea de acolo nu e ca in filmele americane; Hollywood-ul este doar o fabrica de bani si nu reprezinta "fata adevarata a Americii". Or tocmai de reversul acestui fapt m-am convins atunci cand am pasit pe cernoziom american.

Pentru cei care nu inteleg cuvantul "cernoziom" in traducere libera ar insemna: "organic soil", adica pamant viu sau cu "viermi si alte vietati",in stare post-testamentara. Da, SUA este exact ca in filmele hollywood-iene cu toate plusurile si minusurile lor. Oricat nu le-ar place americanilor sa nege acest fapt, aceasta este in momentul de fata impresia mea. Poate de asta nici socul cultural nu a fost mare pentru mine. Mai mult ca atat, acum cand ma uit la filmele americane am tentatia sa disting minimul element artistic de cel documentar.

war against art?

Asa suna titlul unei lectii publice la care am asistat. Ca de obicei cand vine vorba de marketing americanii sunt cei mai buni. Nici titlul acestei prelegeri nu face exceptie. Cati dintre voi nu ati fi tentati sa faceti curs invitatiei? Cred ca putini ar rezista tentatiei. Asa am facut si eu. Nu pot spune ca a fost ceva foarte impresionant, dar oricum am ramas cu ceva satisfactii afective si intuitive. Satisfactia de ordin afectiv provine din afinitatea profunda pe care umila mea persoana o are cu una din ideile autoarei si anume ca: societatea americana este o societate in care arta ocupa o pozitie marginala.

Recunosc ca pe langa observatiile empirice, autoarea prelegerii, in calitate de om de arta, a avut si un interes de ordin ideologic si material. Vorba e ca societatea americana este intr-un razboi continuu cu arta, doar ca in momentul de fata, cand suntem in toiul unei recesiuni economice acest razboi s-a acutizat. In momentul in care s-a votat celebrul "stimulus package" unii senatori, in special cei republicani, optau pentru excluderea artelor din categoria beneficiarilor de fonduri federale sub pretextul ca, este mult mai bine sa asiguram poporul american cu painea cea de toate zilele decat sa finantam activitati elitiste. Nu vi se pare cunoscut acest argument? Cu toate rezervele pe care le am fata de pretinsa similitudine dintre Obama si socialisti, de aceasta data nu pot sa ma abtin si sa nu compar argumentul republicanilor cu atacul pe care bolsevicii l-au declansat impotriva "artelor burgheze".

Pe de alta parte, nici artistii nu se sfiesc sa imprumute din arsenalul bolsevic. Astfel, doamna care a prezentat prelegerea, nu a ezitat sa se refere la faptul ca de instrainarea maselor fata de arta sunt vinovati si artistii, care de multe ori se izoleaza de popor. In concluzie, nu intarzie si argumentul ca artistii trebuie uneori sa renunte la limbajul academic pentru a promova arta in mediul popular. Intr-un cuvant artistii trebuie sa decodifice arta elitista pe intelesul maselor. Adica, "arta pentru mase". Doar ca, in opinia mea aceasta distinctie intre "arta elitista" si "arta populara" este trasa de par, mai ales in societatea contemporana unde nu prea mai exista canoane si unde relativismul este dus pana la paroxism.

frati latini

In una din zilele trecute am continuat sa fiu fidel obiceiului de a mai frecventa niste evenimente culturale. De data asta am mers la un concert de muzica Fado. Recunosc ca nu prea stiam cu ce se mananca genul asta de muzica portugheza, dar ulterior mi-am dat seama ca este destul de gustoasa si pe alocuri chiar seamana cu mamaliga noastra. Interpreta se numeste Mariza, si dupa cum au anuntat organizatorii concertului este "Queen of Fado".

Initial m-am gandit ca este o strategie de marketing, ceea ce de fapt nu exclud nici acum. Dar ulterior dupa concert pot sa confirm ca tipa are o voce extraordinara si nu vreau sa fiu prea darnic in epitete, dar asta e impresia mea. Pentru scepticii adepti ai metodei statistice propun in calitate de exercitiu cantitativ dar mai ales calitativ sa contabilizeze numarul de afisari pe Youtube al unui videoclip.

Recunosc ca nu am vazut nici la Chisinau un asemenea entusiazm pe scena si intre spectatori. Mai ales ca publicul american spre deosebire de cel din Moldova este alintat de o multitudine de artisti. De obicei, dupa primul act sau pe perioada pauzei cam un sfert de spectatori parasesc sala din varii motive: plictiseala, apatie, scepticism, suprasaturare sau planificarea unor activitati culinare ce nu sufera amanare.

De data aceasta, a fost o atmosfera euforica generala si cu doua bisuri. In plus interpreta a reusit sa predea o lectie de protugheza din care am aflat ca in portugheza exista termenul "saudad", care in ciuda tuturor eforturilor protocronistilor de a legitima "dorul" drept termen unic si intraductibil, este tocmai echivalentul cuvantului "dor" in limba portugheza. Asadar "sangele apa nu se face".

exceptii

Uneori lumea virtuala iti face si surprize placute. In afara atacurilor de phishing-cine stie cum se scrie sa ma anunte si pe mine. Sa fiu sincer as prefera formula de "fishing". Cel putin imi pare mai apropriata de continutul actiunii si rezultatele acesteia. Hackerismul daca exista asa ceva este si acesta o forma de pescuit. Unii pescuiesc pentru a subzista, iar altii se ocupa cu braconajul. Mai exista o specie de "pescari", care pescuiesc de dragul meseriei. Cum sa fie cineva mai tare ca ei? Trebuie sparta o baza de date secrete, iata si eroii.

Nu conteaza ca pretinsele date secrete pot fi gasite si intr-un vagon de tren. Asa cum s-a intamplat cu niste date secrete pirdute de un britanic intr-un compartiment de tren. Pe de alta parte poate aceste date secrete de fapt nu sunt secrete si erau destinate pentru alte servicii secrete. Pe scurt, secretul ajunge sa domine agentii. Acestia isi pierd capacitatea decizionala si se transforma in simpli subiecti ai secretului sau in simpli purtatori de "virusi". In fine scopul postului meu este altul.

Asadar pe langa surpize preponderent neplacute, mai gasesti pe net niste guri de aer. Cu toate ca nu sunt fan al rap-ului sau al hiphop-ului (cine nu crede nu are decat sa viziteze link-urile din categoria Panteonului Nebunilor), am gasit un Cenaclu mai neobisnuit ce nicidecum nu se asociaza cu cenaclele literare clasice ci mai curand isi propun sa decodeze frustrarea cotidiana in versuri ritmate pe muzica rap.

De cele mai dese ori, ne-am obisnuit cu clipuri hiphop in care jumatate dintre piese contin numai injuraturi. Nu-i vorba isi au si injuratuirle savoarea lor, dar si aici trebuie sa dai dovada de imaginatie. Or, in spatiul romanesc si, cel anglofon de altfel, injuraturile se reduc la o serie de termeni-cheie, care pe alocuri iti obosesc auzul dar si implicit capacitatea de a discerne mesajul printre pip-urile de rigoare.

Sa fie clar: baietii mai au mult de lucru. Se simte pe alocuri timiditatea unui nou inceput: vocile tremurande, nesincronizarea miscarilor. Unii le vor reprosa si accentul tipic "basarabean". Din punctul meu de vedere acesta este un atu, prin care pot sa aduca un plus de provincialism in hiphop-ul romanesc, care deja de ani buni este monopolizat de cartierele celebre ale Bucuresti-ului: Pantelimon si Colentina.