the piano

Exista mult filme in titulatura carora este prezent acest instrument muzical si virtuozul, care stie sa-l readuca la viata. Daca imi aduc bine aminte, in biografia mea de cinefil, au incaput trei filme de acest gen: "The Piano", "The Pianist" si "Leggenda del pianista sull'oceano, La". Pot spune cu toata certitudinea ca niciunul dintre acestea nu m-a dezamagit. Ba, mai mult ca atat, sunt in topul preferintelor mele. Am inceput sa cred ca orice film care are vreo legatura cu acest instrument muzical nu poate fi mediocru. Desi sunt constient de orizontul limitat al judecatii precedente, totusi v-as ruga sa vizionati aceste filme si sa vedeti daca n-o sa va cuprinda si pe voi acelasi sentiment.

dor de conversatie

Un argument viabil pentru cei care apreciaza beneficiile Internet-uli, in ciuda tuturor implicatiilor consumeriste ale acestuia, il reprezinta posibilitatea de a comunica cu diverse personaje interesante. Tocmai am ascultat o conversatie cu celebrul scriitor Salman Rushdie, care tocmai isi va lansa urmatorul roman: "The Enchantress of Florence"- o povestire despre similitudinea neasteptata dintre Europa Rensaterii si Imperiul Mogulilor din India.

Mi-a placut opinia sa despre preceptia eroului in istorie. Aici se refera la Machiavelli, si la opinia negativa pe care urmasii o au despre acesta, pornind de la "Printul", unde, de fapt, autorul analizeaza exercitiul puterii. Cu toate acestea, toata lumea ii atribuie o oarecare simpatie pentru opinile eprimate in lucrare. Facand referire la Machiavelli, Rushdie contureaza o asemanare cu propriul destin.

Atunci cand a scris "Versurile Satanice", toata lumea islamica i-a atribuit ideile pe care le-a exprimat in aceasta lucrare de fictiune. Urmeaza o referire comica la Biserica Catolica, care si-a recunoscut greseala in privinta teoriilor lui Galilei, doar dupa ce au trecut 400 de ani. In continuare, Rushdie isi exprima speranta ca va fi iertat si el dupa 400 de ani.

Inca o afirmatie curioasa:" Inainte de a muri, fiecare om doreste sa-si spuna povestea, iar aceasta sa fie ascultata de cineva". Intr-o anumita masura, omul traieste toat viata doar pentru ca, pe patul de moarte, sa spuna o poveste. Noroc de scriitori care toata viata se antreneaza in aceasta arta.

match point

Woody Allen nu se dezminte. O alta productie cinematografica cu certe implicatii literare. "Match Point" (2005). Filmul incepe destul de dragut, cu o scurta prelegere despre sansa si rolul acesteia in viata omului. Se pune accent pe faptul ca foarte rar ba chiar aproape imposibil sa reusesti sa faci ceva in viata fara sa dispui de un pic de sansa. Aici apare si un exemplu din tenis, atunci cand victoria sau lovitura decisiva de multe ori depinde de sansa jucatorului, iar mingea poate sa aleaga o parte sau alta a terenului.

Pe langa exemplul din sportul alb, la inceputul filmului, eroul lectureaza "Crima si pedeapsa", de Dostoievski. Initial aceasta preocupare livresca pare sa induca un fel de disonanta, sau un accident. Dar, ulterior, atunci cand eroul principal devine regizorul unei crime, care pare sa fie organizata in mod perfect, iti dai seama ca de fapt Raskolnikov si cartea lui Dostoievski au fost iarasi utilizate de Woody Allen ca o pista de lansare, pentru a demonstra inca odata absurditatea existentei umane, si lipsa Justitiei.

Pe langa asta, in film mai apar si niste situatii-tip, atunci cand detectivii se dau cu parerea in privinta autorului crimei, si isi demonstreaza "profesionalismul". De fapt, totul se intampla exact invers de ceea ce vedem in filmele cu celebrul Colombo. Criminalul ramane la libertate, ba chiar isi realizeaza toate proiectele. Pe de alta parte, exista doua tipuri de victime: cele doua femei asasinate si celelalte "fiinte vii" din preajma personajului principal.

lume nebuna

Inca un film bun pe care l-am gasit intamplator. De fapt, cred ca mi-a fost lene sa citesc cartea lui William Golding "Lord of the Flies" si am hotarat sa privesc filmul cu acelasi nume dar si cu acelasi subiect. O antiutopie despre nist copii, care au ajuns pe o insula pustie. La inceput totul este frumos. Copiii se joaca, alearga fac focul. Doar ca totul incepe cu un element simbolic: aprind niste vreascuri, dar, accidental arde si copacul din preajma focului.

Dupa asta, unii "copilasi" se transforma in niste vanatori, iar altii stau pe malul marii si se multumesc cu ce le-a dat Dumnezeu. Treptat, vanatorii incep sa-si dea seama de forta pe care o detin si incep sa-i persecute pe ceilalti. Astfel, dupa o serie de omoruri, prin care vanatorii reusesc sa-i puna la respect pe ceilalti, in tabara nevanatorilor ramane doar un baiat. Aici intervine finalul, care, de altfel, este foarte brusc dar, in acelasi timp, revelator. Nu voi spune cu ce s-a terminat pentru a-i determina pe "vanatorii de filme" sa purceada in cautarea filmului.

Zilele astea am mai citit o carte destul de apetisanta, desi denumirea sa sugereaza contrariul. Ma refer la romanul "Sunt o baba comunista" de Dan Lungu, publicat in 2007 la editura "Polirom". Mi-a placut pentru ca se citeste usor, are ceva elemente de umor. Totusi, elementul de baza este faptul ca te face sa reflectezi la lumea in care traiesti. Daca, scriitura lui Ernu "Nascut in URSS" este destinata mai mult lumii din afara fostului-actualului bloc comunist, atunci "Baba comunista" este exact ceea de ce are nevoie o societate post-comunista pentru a privi in oglinda si pentru a raspunde la o serie de intrebari, care sunt prezente in lucrare: Poti fi fericit daca ceilalti sunt nefericiti? Sunt oare vinovat daca am locuit in acea perioada? Trebuie sa am mustrari de constiinta daca nu am turnat si daca nu am bagat in puscarie pe nimeni?

P.S. Azi am fost la un eveniment, caruia nu prea i s-a atras atentia necesara in mass-media, mai ales ca este vorba de o reinventare a traditiei sovietice prin care guvernarea actuala incerca sa remunereze artistii loiali regimului, cu niste premii destul de substantiale, in valoare totala de 10 milioane lei.

Printre cei 15 candidati la Premiul de Stat se afla doi scriitori: Circova Zinaida cu "Maria Cantemir. Procleatie vizirea" (trad. Maria Cantemir. Blestemul vizirului) si Ion Vicol cu "Noaptea Sfntului Andrei" (interesant ca aceasta din urma a fost propusa de catre Mitropolia Moldovei, care accidental sau poate intentionat a fost numita Patriarhia Moldovei, de Gheorghe Mustea, Presedintele Juriului, si dirijorul care a refuzat sa concerteze la Bucuresti alaturi de Eugen Doga).

Daca de Ion Vicol a auzit macar Mitropolia Moldovei, atunci Zinaida Circova este o misterioasa scriitoare, de care presupun ca au uitat si editorii care i-au editat creatura. Cu toate acestea pariez ca scriitoarea va castiga Premiul de Stat. De ce? E simplu. A avut inspiratia sa scrie despre Maria Cantemir exact atunci cand birocratii din Moldova, au declarat Anul lui Dimitrie Cantemir.

P.P.S Spre final, parca ar trebui sa fac o conexiune intre cartea, filmul si premiantii de stat. Nu-mi ramane decat sa le recomand sa citeasca cartea lui Dan Lungu. Poate macar asa vor prinde la minte. Le recomand aceasta carte desi stiu ca nu-mi citesc blog-ul. Daca intalneste cineva un detinator al Premiului de Stat, va rog sa-i recomandati cartea data. Cine stie? Poate isi vor da seama ca nu intotdeuana trebuie sa scrii o carte cu "un titlu serios", pentru a fi un scriitor pe masura.

dileme existentiale

Ieri, am urmarit un film, dupa vizionarea caruia iti spui ca mesajul sau este foarte concentrat, iar pentru a intelege mesajul trebuie sa-l mai vezi macar odata. Recunosc ca m-am apucat sa scriu despre film fara a-mi face inca o impresie amanuntita despre mesajul si stilul sau. Aici am in vedere nu conceptia despre mesajul obiectiv al filmului in sensul intrebarii clasice: "Despre ce este filmul?" ci mai curand perceptia mea subiectiva. Ce am inteles din acest film? Ce n-am inteles?

In fine, filmul este "The Awakenings", regizat de Penny Marshall. Nu stiu pe cat de cunoscut este acest regizor, cel putin stiu ca mi-am facut datoria si l-am mentionat. De fapt nu vreau sa spun ca regizorul este cel care m-a determint sa scriu despre acest film, ci mai curand doi actori pe care i-am reevaluat dupa acst film. Este vorba de Robert de Niro si Robin Wiliams. De multe ori la noi exista stereotipul ca scoala americana de la Hollywood nu produce actori veritabili, ci doar produse comerciale care trebuie vandute cat mai scump. Sincer sa fiu, am mentionat sintagma "actor veritabil" dar habar nu am ce inseamna sa fii un actor veritabil. In sensul in care nu am o definitie de acest gen. Totusi ceva imi spune ca prestatia lui Robert de Niro din acest film poate fi plasata la categoria "actor de valoare".

In mare parte, filmul povesteste despre un medic, care initial era simplu savant si facea experimente pe insecte, iar ulterior ajunge medic practician, intr-o clinica psihiatrica. Reuseste prin aplicarea unei terapii medicamentoase sa reintoarca la viata niste pacienti, care sufereau de encefalopatie. Acesti pacienti, care initial reprezentau o masa de oameni cu aceeasi fata, reusesc, pentru cateva zile, sa iasa dn starea de letargie si sa savureze micile bucurii ale vietii.

De la uniformitate la diversitate. Pentru cateva zile, spitalul se transforma intr-o mini-societate cu toate metehnele si calitatile sale. Membrii acestei societati, unii dintre care s-au trezit din letargie dupa 20 sau 30 de ani, sunt confruntati cu necesitatea de a face fata unei lumi in schimbare. Nu se pot adapta intr-o societate de care nu-i leaga nicio amintire. Adica intr-un fel , memoria nu este numai ceva foarte fragil si amagitor dar si o veriga de legatura cu lumea si oamenii care ne inconjoara.

P.S. Aviz spectatorilor, in film sunt cateva secvente care iti umezesc cristalinul. In calitate de "barbat al neamului" nu mi-e rusine sa recunosc ca am plans la cateva faze.

realități paralele

Există clipe în care nu-ți arde de nimic. Parcă ai avea mult de lucru. Normal, astăzi toată lumea este ocupată. Mă întreb oare ce înseamnă azi să fii ocupat? Oare nu cumva este la modă să te afli în treabă? Cum să rămân pe dinafară? Cum adică, toți au agende iar eu nu am. Își programează totul cu iluzia că pot să-și ordoneze viața de parcă nu ar ști că totul depinde de o clipă de neatenție sau de inspirație.

Vecinul de alături bate cu ciocanul. Apropo, am impresia că nu mai are loc unde să bată cuie. Altfel, nu-mi închipui cum ar putea să bată același om cu acleași ciocan [de fapt s-ar putea să fie un ciocan diferit] ani în șir. nu cumva bate același cui. Îl scoate și după asta iar îl bate. Continuă tot așa ani în șir. Pe de altă parte, poate aceste bătăi au devenit atât de uzuale și cotidiene încât am început să mă obișnuiesc cu ele. Poate nu există niciun vecin, nici un ciocan și niciun cui. Poate totul este o mare iluzie generată de o minte antrenată în căutarea unor factori perturbatori. Poate fiecare dintre noi are nevoie de un ciocan și de un cui, dar și mai mut de un vecin imaginar.

Alt vecin savurează farmecul existențial prin prisma unei sticle de jumate de litru. Analizează conținutul acestei sticle în fiecare zi și nici nu-și dă seama cum se scufundă în sticlă asemănător unei creaturi mitice. Ulterior, alt vecin găsește această sticlă și începe să o frece închipuindu-și că din ea va ieși cineva care îi va îndeplini toate dorințele. Paradoxal, dar printr-o minune, creatura din sticlă reușește să ghicească gândul temerarurului cercetaș, și astfel ambii ajung să analizeze conținutul sticlei. Dar, după cum se știe, unde există doi întotdeauna există competiție și este nevoie de cineva care să-i despartă. Atunci apare al treilea... Și tot așa!

de dragul scrisului

Am intrat azi pe blog şi mi-am spus: ce fel de blogger eşti subsemnatule dacă nu ai publicat nimic timp de 10 zile. Nu-i stă bine unui blogger adevărat să nu arunce în spaţiul public-privat o idee revoluţionară sau măcar un sâmbure de înţelepciune. Din păcate nu prea am capacitatea de a scoate idei geniale, mai ales că şi factorii climaterici stimulează această acută criză de precipitaţii ideatice. Astfel incât mă voi limita la a vă relata nişte experienţe culturale prin care mi-a fost dat să trec zilele trecute.

Aşadar pe pacursul celor 10 zile, am reuşit să acumulez în palmaresul meu cultural următoarele realizări: trei spectacole de teatru, trei filme, trei concerte şi o carte jumate. Dintre spectacolele de teatru, ţin să remarc în special spectacolul "Privighetoarea şi trandafirul" de Oscar Wilde, montat la Naţionalul din Bucuresti. Spectacolul a lăsat o impresie foarte bună dar în acleaşi timp amară pentru că ajungi să-ţi dai seama cât de mult contează în teatrul actual efectele scenice şi elementele tehnice inovatoare, pe care teatrele de la noi nu le au.

Ţinând cont de faptul că, ediţia din anul curent a Festivalului "Bienala Teatrului Eugene Ionesco", în cadrul căruia a şi fost prezentat spectacolul respectiv, se desfăşoară sub patronajul Guvernului Republicii Moldova, am fost plăcut surprins de numărul relativ mare de spectacole prezentate de teatrele din România.

Nu de alta dar se cunoaşte predispozitia Ministrului Cozma şi a viceprim-ministrului Stepaniuc pentru consolidarea statalităţii moldoveneşti, iar după cum se ştie statalitate fără limbă nu există. Acum înţeleg de ce pe afişele spectacolelor nu se preciza limba în care se va desfăşura acţiunea. Păcat, pentru că ulterior aveam să fiu şi eu printre victimele acestui război lingvistic.

Mă refer la spectacolul "Alb pe alb" după "Eseul despre orbire" al lui Jose Saramago, montat de un teatru polonez. Fiind intrigat de posibilitatea de a comunica cu marea cultură poloneză nu mi-am dat seama că o sa am nevoie de un instument indispensabil cum ar fi limba poloneză sau polonă. O fi fiind noi urmaşii lui Ştefan cel Mare dar, de la lupta din Codrii Cozminului nu prea am mai comunicat cu concetăţenii lui Cazimir. Astfel, mi-am dat seama că de acum încolo nu trebuie să te interesezi doar dacă se va mai juca spectacolul dar şi în ce limbă se va juca. Ce sa-i faci, dacă nu poţi invăţa din greşelile proprii învaţă din greşelile altora.

Un alt spectacol căruia de fapt îmi este şi ruşine să-i atribui această calitate este "Dictatorul" de Andrei Strâmbeanu. După câteva experienţe mai neplăcute, am spus că nu voi merge niciodată la Teatrul "Saticricus", dar uite că mi-a dat cineva o invitaţie, şi m-am dus. Nu pot să spun decât că este cel mai prost spectacol pe care l-am văzut vreodata: motive expirate, pretenţii de misionarism istoric în combinaţie cu un primitivism la propriu şi la figurat, discurs cam prăfuit. Cred că lumea a rămas mai mult pentru recepţia de după decât pentru spectacol. Cu atât mai mult că în sală era autorul, iar majoritatea celor prezenţi erau prieteni sau sponsori. La sfârşitul spectacolului, aplauze furtunoase şi strigăte de extaz.

Nu contează ce spectacol se joacă, publicul din Republica Moldova acceptă tot. Aceleaşi reacţii euforice la toate spectacolele. De voie de nevoie începi să-ţi pui întrebarea: oare merită să depui efort, să încerci să faci ceva într-adevăr "original" dacă oricum ştii că vei culege aplauzele de rigoare. Cu atat mai mult că la majoritatea premierelor merg aceeaşi oameni, un fel de cerc de iniţiaţi, care aplaudă pentru că la rândul lor, işi dau seama că va veni şi rândul lor, când vor scrie şi ei piesa vieţii lor.

P.S. Văd că m-am cam întins cu scrisul, nu de alta dar o să-mi expun toate ideile şi atunci cine ştie când o să mai scriu. Un amănunt interesant: atât la spectacolul polonez din cadrul "Bienalei" cât şi la concertele simfonice, telefoanele mobile şi aparatele foto au ocupat în totalitate linia melodică şi tematică a acţiunii scenice. Asta în ciuda faptului că la Bienală majoritatea publicului era reprezentat de actori şi participanţi ai Festivalului. Ce mai vrem de la muritorii de rând dacă comportamentul de mahala este caracteristic aşa-numitului public elevat şi cultivat?