Sunday, June 1, 2008

de dragul scrisului


Am intrat azi pe blog şi mi-am spus: ce fel de blogger eşti subsemnatule dacă nu ai publicat nimic timp de 10 zile. Nu-i stă bine unui blogger adevărat să nu arunce în spaţiul public-privat o idee revoluţionară sau măcar un sâmbure de înţelepciune. Din păcate nu prea am capacitatea de a scoate idei geniale, mai ales că şi factorii climaterici stimulează această acută criză de precipitaţii ideatice. Astfel incât mă voi limita la a vă relata nişte experienţe culturale prin care mi-a fost dat să trec zilele trecute.


Aşadar pe pacursul celor 10 zile, am reuşit să acumulez în palmaresul meu cultural următoarele realizări: trei spectacole de teatru, trei filme, trei concerte şi o carte jumate. Dintre spectacolele de teatru, ţin să remarc în special spectacolul "Privighetoarea şi trandafirul" de Oscar Wilde, montat la Naţionalul din Bucuresti. Spectacolul a lăsat o impresie foarte bună dar în acleaşi timp amară pentru că ajungi să-ţi dai seama cât de mult contează în teatrul actual efectele scenice şi elementele tehnice inovatoare, pe care teatrele de la noi nu le au.
Ţinând cont de faptul că, ediţia din anul curent a Festivalului "Bienala Teatrului Eugene Ionesco", în cadrul căruia a şi fost prezentat spectacolul respectiv, se desfăşoară sub patronajul Guvernului Republicii Moldova, am fost plăcut surprins de numărul relativ mare de spectacole prezentate de teatrele din România.

Nu de alta dar se cunoaşte predispozitia Ministrului Cozma şi a viceprim-ministrului Stepaniuc pentru consolidarea statalităţii moldoveneşti, iar după cum se ştie statalitate fără limbă nu există. Acum înţeleg de ce pe afişele spectacolelor nu se preciza limba în care se va desfăşura acţiunea. Păcat, pentru că ulterior aveam să fiu şi eu printre victimele acestui război lingvistic.

Mă refer la spectacolul "Alb pe alb" după "Eseul despre orbire" al lui Jose Saramago, montat de un teatru polonez. Fiind intrigat de posibilitatea de a comunica cu marea cultură poloneză nu mi-am dat seama că o sa am nevoie de un instument indispensabil cum ar fi limba poloneză sau polonă. O fi fiind noi urmaşii lui Ştefan cel Mare dar, de la lupta din Codrii Cozminului nu prea am mai comunicat cu concetăţenii lui Cazimir. Astfel, mi-am dat seama că de acum încolo nu trebuie să te interesezi doar dacă se va mai juca spectacolul dar şi în ce limbă se va juca. Ce sa-i faci, dacă nu poţi invăţa din greşelile proprii învaţă din greşelile altora.

Un alt spectacol căruia de fapt îmi este şi ruşine să-i atribui această calitate este "Dictatorul" de Andrei Strâmbeanu. După câteva experienţe mai neplăcute, am spus că nu voi merge niciodată la Teatrul "Saticricus", dar uite că mi-a dat cineva o invitaţie, şi m-am dus. Nu pot să spun decât că este cel mai prost spectacol pe care l-am văzut vreodata: motive expirate, pretenţii de misionarism istoric în combinaţie cu un primitivism la propriu şi la figurat, discurs cam prăfuit. Cred că lumea a rămas mai mult pentru recepţia de după decât pentru spectacol. Cu atât mai mult că în sală era autorul, iar majoritatea celor prezenţi erau prieteni sau sponsori. La sfârşitul spectacolului, aplauze furtunoase şi strigăte de extaz.

Nu contează ce spectacol se joacă, publicul din Republica Moldova acceptă tot. Aceleaşi reacţii euforice la toate spectacolele. De voie de nevoie începi să-ţi pui întrebarea: oare merită să depui efort, să încerci să faci ceva într-adevăr "original" dacă oricum ştii că vei culege aplauzele de rigoare. Cu atat mai mult că la majoritatea premierelor merg aceeaşi oameni, un fel de cerc de iniţiaţi, care aplaudă pentru că la rândul lor, işi dau seama că va veni şi rândul lor, când vor scrie şi ei piesa vieţii lor.

P.S. Văd că m-am cam întins cu scrisul, nu de alta dar o să-mi expun toate ideile şi atunci cine ştie când o să mai scriu. Un amănunt interesant: atât la spectacolul polonez din cadrul "Bienalei" cât şi la concertele simfonice, telefoanele mobile şi aparatele foto au ocupat în totalitate linia melodică şi tematică a acţiunii scenice. Asta în ciuda faptului că la Bienală majoritatea publicului era reprezentat de actori şi participanţi ai Festivalului. Ce mai vrem de la muritorii de rând dacă comportamentul de mahala este caracteristic aşa-numitului public elevat şi cultivat?


7 comments:

IMB said...

Bine in opinia mea "Dictatorul" de Strambeanu pornea de la o idee buna. Incerca sa puna alaturi tipuri de dictatori, sa-i faca sa dialogheze, in plus sa arate si rolul istoricului, care la sfarsit este urcat undeva pe un piedestal si cu penita in mana decide cine intra si cine nu intra in cartea istoriei. De fapt, experienta manualelor ne arata ca istoricii nu sunt atat de atotputernici. Deci ideea a fost buna, dar in comparatie cu spectacolul Teatrului National din Bucuresti evident ca paleste.

Prea multe mesaje, prea multe sensuri si prea multe incearca sa transmita intro singura piesa si esenta istoriei, si esenta vietii, si esenta dicataturii, si esenta iubirii si a casniciei, si rolul istoricului, poate impactul ar fi fost mai mare daca autorul alegea numai o singura dimensiune.

Medicul-Sef said...

Pe deasupra se pune accent prea mult pe atotputernicia unui singur punct de vedere in discursul istoric. Astfel se intrezareste optiunea autorului pentru pozitivsm. Cu alte cuvinte incearca sa inlocuiasca un discurs totalitar cu altul de acceasi speta. In plus, autorul accentueaza prea mult rolul personalitatii in istorie si plaseaza toata responsabilitatea pe umerii unui singur om, fie el Hitler, Stalin, Nero etc. Astfel se uita de "lichelele", vorba lui Liicanu, din preajma acestor dictatori.

Anonymous said...

Bine acum nu stiu daca este corect sa judecam o piesa de teatru potrivit unor criterii din domeniul istoriei. Aici nu prea ma pricep. Dar pozitivismul in stiintle sociale a avut meritele sale. Sociologia asa s-a nascut, din pozitivism, adica exista o realitate "out there" (cum zic americanii), care trebuie cercetata.

Din pacate in cazul istoriei realitatea cercetata a disparut si nu exista decat urmele unei realitati, iar reconstituirea acesteia este un fel de ancheta politista. Tre sa testezi mai multe piste, ca sa vezi care e cea mai buna. Iar uneori, in general poti sa nu gasesti criminalul, adica poti sa nu reconstitui o realitate. Tot ce a descoperit istoria trebuie verificat si demonstrat de nenumarate ori.

Medicul-Sef said...

Incerc si eu sa mai dreg busuiocul. Sunt de acord ca in prima instanta o opera de arta nu prea se preteaza unei analize specifice unor criterii din domeniul istoriei. Doar cu o singura mentiune: cand avem de-a face intr-adevar cu o opera de arta. Or in cazul de fata, cu toate ca gusturle nu se discuta, dar nu am vazut mare lucru: nici elemente scenice, nici decor, nici capacitatea de a capta publicul. O incercare de parodie a filmelor din perioada sovietica despre cel de-al doilea Razboi Mondial.

Anonymous said...

vezi ca altora, Dictatorul lui Strambeanu le-a placut. sunt intrigat.

Medicul-Sef said...

te referi la comentariul aparut aici: http://www.timpul.md/Article.asp?idIssue=784&idRubric=8100&idArticle=18412. Cred ca in acest caz, recenzia este mult mai buna decat opera. Este unul din putinele cazuri cand critica reuseste sa fie mai "constructiva". (-:

Anonymous said...

trebuie sa-l vad si eu... sa vad cine are dreptate...