arta de a trai

Aflandu-ne iarasi la sfarsitul unui an si la inceputul unui alt an, traditional trebuie sa tragem niste linii, sa asamblam niste topuri, sa fim vizionari si sa incercam marea cu degetul. Pe langa aceste activitati triviale dar necesare mai apar ca din senin niste oameni extrem de interesanti care, in ciuda unor probleme destul de grave cu care se confrunta, reusesc prin vointa si optimismul de care dau dovada sa ne rupa pentru o perioada mai lunga sau mai scurta de pesimismul cvasigeneral si de relativismul care domina in lumea contemporana. Despre unul dintre acesti oameni am citit aici

Este evident ca si subsemnatul in majoritatea postarilor sale se refera in special la partea mai putin luminoasa a realitatii din jur, dar totusi uneori consider ca este benefica o incursiune in iluziile binelui si a lumii fara cusur. Nu exclud ca acest fir al gandirii mi-a fost indus de vizita pe care am avut-o astazi la National Art Museum, din Washington DC. In special dupa orele petrecute in sectiunea Impresionistilor Francezi. In plus, odata cu stirile tot mai alarmante despre criza economica globala, toata lumea devine tot mai deprimata si mai pesimista. Daca pana nu demult teribismul era asociat cu atitudinea negativista si nihilista acum aceasta tinde sa devina norma, iar optimismul se refugiaza in underground. Asadar nebuni din toate casele ZAMBITI! La Multi Ani!

birocrati din toate statele uniti-va

Avea dreptate Max Weber cand spunea ca birocratia este un element de baza al statului modern. M-am convins ca ea nu este specifica numai statelor ex-sovietice. Este destul sa faci o vizita la o policlina din SUA ca sa vezi ca peste tot medicina implica principiul: mai intai hartiile, iar dupa acea daca mai avem timp examinam si pacientul. Un exemplu de dialog din cadrul unei policlinici care demonstreaza inca odata ca mana dreapta nu stie ce face stanga sau poate mana dreapta spala mana stanga.

Pacientul (adica eu): Buna ziua! Am venit pentru testul de radiografie.

Doamna de la registratura: Aveti programare? Nu sunteti in lista.

Pacientul: Sigur ca da. M-a sunat asistenta medicala si m-am programat la ora 3.

Doamna: Imi pare rau dar azi nu se fac radiografii. Tehnicianul ("the technician" asa se numeste in SUA tipul care apasa pe buton la radiograf) este plecat la o conferinta. Va programam pentru alta zi.

Pacientul: Sunteti sigura ca in alta zi nu va fi nicio conferinta si tehnicianul va veni?

Doamna: Sigur ca da. Azi a intervenit o situatie de urgenta ...

Intre timp pe coridor apare nimeni altul decat tehnicianul cu pricina imbracat in obisnuitul sau costum de lucru care nicidecum nu se potrivea cu agenda conferintei sale.

Pacientul bucuros: Uitati-va ca a venit si tehnicianul.

Tehnicinaul: Cine a venit? Eu nu sunt!

Doamna foarte mirata: Este el dar nu este el...

Pana la urma tehnicianul a acceptat sa-mi faca radiografia in forma de exceptie dupa ce a aflat ca am fost programat de o asistenta medicala si nu sunt pe lista. Adica e exact ca la noi. E mai bine sa nu fii pe nicio lista si sa fii programat de cine trebuie.

newseum

Fost la Newseum. Intrarea e cam scumpa-20 USD. Pretul piparat iese in evidenta mai ales daca se tine cont de faptul ca majoritatea muzeelor din DC sunt gratuite, deoarece fac parte din Smithsonian Institute, fundatie care patroneaza muzeele si gestioneaza fonduri destul de serioase ce provin din donatii. In DC mai exista cateva muzee care percep o taxa de intrare. Printre ele- National Museum of Crime and Punishment si International Spy Museum (dedicatie speciala SIS-ului).

Totusi faptul ca sunt student si ca suntem un grup de studenti i-a induiosat pe cei de la Washington Post, care ne-au sponsorizat vizita. Totusi am platit 5 USD pentru rezervare fara nicio chitanta, ceea ce pentru americani e destul de rar. Peste tot ti se ofera in dar factura. Un fel de bacsis neoficial. Se practica la orice pas.

Apropo, cei care inca nu au vazut americani in orasele europene, in special in Paris, Roma etc. pot sa confirm ca americanilor le plac muzeele. Totusi nu orice tip de muzee. In pofida faptului ca adapostesc diverse exponate statice, muzeele din SUA reusesc sa creeze o atmosfera participativa, utilizand ultimele evolutii tehnologice. Astfel, majoritatea muzeelor sunt o combinatie interesanta intre super-tehnologii si exponate de mii de ani.

Principalele atractii ale Newseum-ului sunt: un film de 10 minute in format 4 D, care povesteste trei cazuri din istoria jurnalismului american, in care jurnalistii demonstreaza curaj si perseverenta intru adevar; in muzeu se afla si o bucata destul de solida din Zidul Berlinez, pe care scrie Don't touch (au trecut 20 de ani de atunci dar tentatia e inca foarte mare); colectia de fotografii care au obtinut Pulitzer Prize din 1940 pana in 2000 si ceva.

Sa le luam pe rand: filmul 4 D Intr-adevar merita osteneala sa fixezi o pereche de ochelari peste alta. Meritul nu este in mesajul pe care il propaga. Sunt sigur ca o minoritate infima asculta ce vorbeste individul din film. Majoritatea absoluta asteapta cu nerabdare urmatoarea ghiulea ce va aparea de dupa colt, sau adierea vantului de mare ce se simte in sala. In plus, profunzimea mesajului iti scapa pentru ca trebuie sa te tii de scaun care nicidecum nu vrea sa stea locului.

Totusi organizatorii au prevazut ca s-ar putea sa apara doritori si adepti ai naturii statice asa ca inainte de rularea filmului informeaza audienta ca in orice moment pot sa ridice mana daca vor sa-si schimbe mobilitatea aventuroasa pe o stabilitate mai mult decat macroeconomica. Pe langa faptul ca trebuie sa atragi atentia la scaun trebuie sa te feresti si de diverse obiecte virtuale ce apar in campul vizual: scaune, umbrele, personaje, cartuse, sobolani.

Despre Zidul Berlinez s-a scris destul. Nu pot decat sa spun ca am tinut un minut de reculegere pentru cei care l-au vazut ultima data in viata. Din aceeasi serie viata bate filmul fac parte si fotografiile de categoria Pulitzer Prize. De fapt, dupa ce vezi aceste fotografii nu mai ai chef de nimic. crimele rasiale din SUA, violentele din Vietnam, Tailanda, China, parca extrase din romanul lui Rebreanu. Asa ca sfatul meu este sa le vedeti la finalul excursiei. Cu toate ca va fi greu sa le evitati pentru ca fotografiile se afla la parter.

Apropo, mai exista la muzeu si un monitor cu clasificarea statelor in functie de libertatea presei. Vreau sa va bucur. In sfarsit Moldova e vizibila si destul de prezenta. In Europa, doar Belarus si Moldova au fost onorate cu distinctia de "stat cu presa nelibera" iar ca dovada este si culoarea rosie a celor doua state pe fundalul unei Europe imaculate.

In fine, un sfat pentru cei care organizeaza vizitele jurnalistilor moldoveni in SUA. Nu irositi banii pe diverse schimburi de experiente electorale, pe care nici jurnalistii americani nu le inteleg pana la capat! Primul loc ce merita vizitat este Newseum. Face cat toti anii de facultate si de agentie Infotag la pachet.

Bineinteles, si aici ca si prin alte parti, este necesara pastrarea unei distante pentru a analiza la rece bogatia muzeului. Nu de alta dar prea imaculata este imaginea jurnalistului propagata de expozitiile muzeului. Numai acte de curaj si abnegatie. Nici vorba de celebrii paparazzi sau de alte cazuri de scandal. Pe de alta parte, nici imaginea clasica a jurnalistului ca vanator de scandaluri si senzatii nu corespunde realitatii. Tocmai prin aceasta prisma este instructiv muzeul in cauza.

cherche la femme

Daca tot am ajuns la capatul semestrului, am hotarat sa ma reintorc la niste tabieturi mai vechi. Unul dintre ele ar fi sa ma indop cu filme, unele mai proaste, altele mai putin proaste, unele care s-ar parea ca sunt predestinate sa fie catastrofale, dar care reusesc sa-ti fie placute, ba chiar intr-un moment dat iti dai seama ca le savurezi. Unul dintre aceste filme este o recenta productie americana: The Women, aparut chiar anul curent.

Pe langa faptul ca este o satira destul de reusita a glamour-ului din SUA, dar si din alte parti, pelicula prezinta o imagine originala a unei lumi a femeilor in care fizic nu-si face aparitia niciun barbat, desi acestia sunt prezenti permanent in dialogurile personajelor. Totusi pe langa prezenta virtuala a barbatilor, acestia par sa fie reprezentati si de o lesbiana de culoare, care reprezinta de fapt toate cele trei minoritati laolalta: femeie lesbiana de culoare. Pariez ca asa va arata viitorul presedinte al SUA.

paradise lost

"Welcome to Halfpriceland. Are you here for the nature or the exchange rate?" Washington Post, December, 7, 2008.

Iata ca s-a spulberat si visul meu islandez. Nu mai exista pamantul fagaduintei unde natura si peisajele magnifice erau protejate de preturile destul de piparate. Acum hoardele de turisti navalesc in magazine si hoteluri distrugand si acest mit.

caleidoscop: intre tragic si comic

"Pe data de 2 decembrie se împlinesc 91 de ani de la proclamarea primei republici moldoveneşti. Deşi oficial nu s-au organizat nici un fel de manifestaţii cu această ocazie, vicepremierul Victor Stepaniuc a publicat un amplu material la tema respectivă în fostul oficios guvernamental "Moldova Suverană".

"Aceasta a fost prima republică moldovenească în istoria Moldovei contemporane. Astfel, profitînd de condiţiile apărute în urma revoluţiilor ruse, mobilizîndu-şi eforturile şi manifestîndu-şi voinţa suprema prin acţiuni de masă, poporul moldovenesc şi-a restabilit statalitatea sa în noi împrejurări social-politice şi cu o noua formă de guvernămînt - Republică Democratică", afirmă Victor Stepaniuc."

"În acelaşi timp, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului (INST) din România, institut autonom aflat sub egida Academiei Române, a anunţat despre decizia de a-i suspenda lui Nicolae Dabija calitatea de membru al Consiliului Director al său.

"Am luat această decizie ca urmare a recentelor dezvăluiri privind trecutul sovietic întunecat al lui Nicolae Dabija. Considerăm deplorabil că Nicolae Dabija, absolvent al Institutului "Maxim Gorki" din Moscova, a socotit de cuviinţă să-şi ascundă activitatea de comsomolist şi propagandist comunist-leninist, membru şi secretar al unor organisme bolşevice de tristă amintire", susţine Institutul."

VÎNĂTORII DIN MOLDOVA ÎNDEAMNĂ GUVERNUL SĂ PERMITĂ DESCHIDEREA VÎNĂTOAREI LA IEPURI

Pentru membrii Societăţii vînătoarea la iepuri este gratis

AUTOMOBILE PENTRU DEŢINUŢI - Ministrul Justiţiei al R.Moldova, Vitalie Pîrlog, a înmînat conducătorilor subdiviziunilor sistemului penitenciar, cheile de la 9 automobilele (8 autospeciale GAZ 3309 şi o ambulanţă), destinate transportării deţinuţilor.

GRENADE - În cadrul lucrărilor de construcţie de la Cahul au fost descoperite 188 de grenade din al doilea Război Mondial. Geniştii brigăzii de infanterie motorizată "Dacia" au neutralizat grenadele la faţa locului. Alte două grenade, de asemenea neutralizate, au fost descoperite de o locuitoare din Soroca în timpul lucrărilor agricole. Departamentul Situaţii Excepţionale al MAI atenţionează locuitorii din republică să fie prudenţi în caz de depistare a obiectelor explozibile şi să informeze imediat organele competente.

cosmarul american

Daca joi e Thanksgiving day, cand toata lumea infuleca si bea in toata veselia puritanismului american, atunci vineri de dupa fiesta, care se cheama "Black Friday" puritanismul se manifesta in toata frumusetea prin cozile imense la magazine. Bineinteles ca anticipez deja unele comentarii: uite la asta a ajuns sa atinga "visul american" si sa se bucure din plin de produsele capitalismului post-industrial, de la prima sursa, si nu este multumit. Intr-adevar la capitolul reduceri si calitatea produselor nu am de ce sa ma plang: cu toate ca produsele de aici sunt Made in China ca peste tot in lumea capitalista, nu stiu de ce dar parca calitatea este un pic mai buna. Sau poate China lor nu e China noastra?

Totusi iti trece tot dorul de cumparaturi cand auzi ca un angajat al Walmart a fost strivit de hoarda de cumparatori care au tabarat in magazin. In rezultatul numeroaselor rani, angajatul magazinului a decedat. Intrebarea mea este: Cum poti sa mai crezi in visul american dupa ce auzi asemenea stire? La granita dintre tragic si comic se afla aceasta noua culme a consumerismului si marketingului: sa mori pentru consum. Poate asta este esenta societatii post-industriale: daca in secolul 20, oamenii isi dadeau viata pe campul de lupta, pentru ideea de patrie impregnata de constiinta superioritatii rasiale si de clasa, atunci in secolul 21: violenta de pe campul de lupta trece in spatii care de obicei sunt catalogate spatii ale abundentei.

Unde a disparut constiinta morala? Cum se simt sau daca simt ceva cumparatorii acelui Walmart? O alta intrebare si mai interesanta este: Cum s-ar comporta cei care au omorat un om pentru o reducere la plasma TV, in cazul in care ar fi nevoiti sa sufere de foame? Toata lumea vorbeste despre cazurile de canibalism din Ucraina in timpul holodomorului si din RSSM in anii 1946-1947. Cand vezi ca oamenii sunt capabili sa ucida pe cineva pentru "un super deal" atunci nu mai ai niciun dubiu ca numarul cazurilor de canibalism a fost si mai mare.Pur si simplu cei care au suferit de pe urma acestora nu mai pot sa fie audiati in calitate de martori!

eroii neamului

Kotkin Stephen, Armageddon Averted. The Soviet Collapse (1970-2000), Oxford University Press, 2001.

Then Leonid Ilich [Brejnev] appeared... We lived fabulously, quietly stealing, quietly drinking. [A voice interjects: not quietly.] So be it. (Ion Druta, Moldavian writer)

Mai jos puteti vedea o traducere aproximativa. Sunt sigur ca nu este perfecta dar cred ca oricum reuseste sa capteze ideea de baza.

Apoi a aparut Leonid Ilich [Brejnev]... Am dus un trai fabulos, furam si beam cate putin . [ O voce intervine: nu chiar atat de putin.] Asa a fost. (Ion Druta, scriitor din Moldova)

O alta perla care cred ca curpinde toata istoria noastra de dupa 1989 si caracterul clasei noastre politice:

The Union's demise was 'national in form, opportunist in content'

Asta e si mai greu de tradus dar in mare parte este o parodie la celebrul slogan, care trebuia sa prezinte URSS ca un stat deosebit care putea sa fie un imperiu progresist: "national in form, socialist in content" (forma nationala si continut socialist):

Destramarea Uniunii [URSS] a avut "o forma nationala dar un continut oportunist"


Happy Thanksgiving! Nu va faceti griji aceeasi "Revolutie" ne asteapta si dupa 2009. (fraza de mai sus apartine exclusiv Medicului-Sef si nu se refera la concluziile cartii lui Kotkin)

extrapolari

N-am mai scris demult. Se pare ca lipsa apetitului caligrafic se datoreaza atat invaziei de literatura academica care mi-a absorbit toata bruma de povestitor, incadrand toata gandirea in fraze cliseu si rationamente, cat si mediului inconjurator in care ma aflu ultimele luni. Parca mi s-a transmis si mie anxietatea si notiunea timpului in ambalaj american. Adica, fiecare clipa conteaza. Nimic nu trebuie sa fie intamplator, totul trebuie sa fie planificat. "Timpul oficial" si "timpul personal" trebuie sa coincida suta la suta. Tocmai ii spuneam unei profe de academic writing, care a fost de acord ca in SUA nu s-a nascut si nu o sa se nasca un nou Dostoievski.

O alta cauza de lene caligrafica isi are originea in specificul literaturii pe care am citit-o in ultima vreme. Numai literatura despre atrocitatile secolului 20: Holocaust; cele doua razboaie mondiale; foamete; ura interetnica; eutanasie; eugenics (spre rusinea mea nu stiu cum se traduce in limba de stat, poate ma ajuta stepaniuc, ca e mare specialist in ale eugenics-ului); Cica Teodor Adorno a spus: Nu exista poezie dupa Holocaust, iar un alt scriitor evreu care a furat propriul volum de poezii din biblioteca doar pentru ca sa-l arda, demonstreaza faptul ca nici pana la Holocaust nu prea a fost poezie.

Altceva este ca totusi printre multiplele teorii ale ascensiunii lui Adolf Hitler, in ultimul timp, se pune un mare accent pe unul dintre factori ca: memoria primului razboi mondial si solidaritatea fostilor combatanti care au constituit nucleul unei Kampfgemeinshaft (comunitate de razboi) si transformarea acesteia in Volksgemeinshaft (in engleza se spune community of people, ceea ce presupune existenta unei identitati nationale).

Cu toate ca nu-mi place extrapolarea evenimentelor istorice si aplicarea lor in contextul contemporan cred ca factorul de fata este unul puternic mai ales daca judec dupa realitatile din SUA. Aici cu toate discutiile despre "melting pot" fiecare etnie se descurca pe cont propriu. Exista cartiere celebre China Town, Little Italy etc. Iar cu tot entusiasmul trezit de alagerea lui Barack Obama in functia de Presedinte al SUA, fiecare cetatean american de culoare diferita de cea a Presedintelui american stie care sunt cartierele rau famate in care de obicei majoritatea locuitorilor sunt de culoarea Presedintelui. Asa ca si aici exista un fel de Kampfgemeinshaft.

introspectii

Datorita faptului ca am posibilitatea sa beneficiez de intrarea gratuita la anumite evenimente culturale, in ultimele saptamani, am mers la niste prestatii scenice pe care le-as fi ignorat in alt context. Totusi nu-mi pare rau! Am reusit sa ma conving inca odata ca nu poti sa stii niciodata de unde sare iepurele. Unele temeri s-au confirmat, altele s-au infirmat. Asadar o sinteza a senzatiilor si gusturilor artistice si poate mai putin artistice, care totusi tintesc sa defineasca o parte mai mare sau mai mica dintr-un reprezentant mai mult sau mai putin reprezentativ al celor 6,5 miliarde de reprezentanti.

spuneam ca ti-ar fi placut flamenco

dansau aia

foarte sexy

dar si frumos

ritmat
ochii sclipeau;
ai nostri sunt buni, ma refer la dansurile populare, ca si flameno e un fel de dans popular spaniol, asadar ai nostri de la "joc" sunt buni dar parca prea sunt automatizati, si fara suflu, pun prea mult accentul pe perfectiunea miscarilor si uita ca mai conteaza si privirea, capacitatea de a exprima emotiile nu doar prin miscarile rapide a picioarelor dar si prin expresia fetei.

am mai fost la o trupa de dansuri si cantece africane

si aia draguti cu tot felul de sunete si instrumente mai pitoresti, cel putin asa sunau, nu garantez ca sunt autentice, vorba aia imaginea autentica conteaza ca in rest de unde sa stie publicul ce este autentic daca a vazut autenticul doar la televizor.

Chopin

liric

melancolic

pasional

eruptiv

fluctuant

halucinant

Apocalyptica: mirific, oniric, angelic, transcedental, vulcanic, sardonic, malefic, extatic,

mass culture

Ieri am hotarat sa ma destind putin si am stat sa vad un film la cinematograful universitatii. M-am dus sa vad "The Mummy" partea a treia, sau mai bine zis partea care a aparut recent ca deja le-am pierdut numarul. Cineva o sa-mi reproseze: de cand te-ai dat in marasmele Hollywoodiene? Raspunsul meu nu intarzie: este cert ca cinematografele sunt facute pentru aceste filme. O sumedenie de bubuituri si efecte speciale. pentru asta se si duce lumea la film. Pe deasupra se ma serveste si popcorn gratuit. Iar un student flamand numai asta si viseaza.

Filmul nu reprezinta nimic deosebit din punct de vedere artistic, dar din alte puncte de vedere ar putea sa prezinte interes. Mai ales in lumina ultimelor evenimente de pe arena internationala cu ascensiunea Chinei si demoralizarea suporterilor democratiei liberale. Vorba e ca de data aceasta realizatorii filmului au ales in calitate de mumie un imparat chinez, nu mai stiu ce numar.

In orice caz povestea veche, mumia sta cuminte in culcus, pana nu vine cineva s-o trezeasca. Normal ca la mijloc este nici mai mult nici mai putin soarta intregului Univers. In fine, povestea se termina cum ne-am obisnuit, eroul principal invinge fortele raului si cu mare greu infinge pumnalul fatal in inima proeminenta a monstrului. Pana aici nimic suspect. Totul este in conformitate cu clasicul gen mumificat.

Apare insa subtextul politic, care schimba datele problemei. Actiunea are loc in China din perioada razboiului civil, atunci cand comunistii chinezi luptau pentru putere. Nu cred ca o sa fie greu sa ghiciti cine este suporterul si sluga de baza a Imparatului sau mumiei reinviate. Corect: generalul care conduce brava armata chinezo-comunista isi ofera serviciile mumiei. In rezultat, generalul impreuna cu invincibila sa armata impartasesc soarta mumiei. Pacat ca in realitate, mumia si armata conduc China deja de cateva decenii.

Asadar, un exemplu de "wishful thinking american". Un moment si mai comic il reprezinta oastea libertatii, care lupta impotriva Raului. Ea este constituita din schelete ale fostilor ostasi decedati pe parcursul razboaielor anterioare. Adica, morala este urmatoarea: cat de schilodita nu ar fi libertatea ea oricum va invinge.

Am I addicted?

Answer "yes" or "no" to the following questions regarding your recreational computer use during the past 6 months. This test was developed by Dr. Kimberly S. Young. If you answer "yes" to 5 or more questions, addiction is present.

1. Do you feel preoccupied with Internet-thinking about past activity and anticipating future online sessions?

2. Do you feel the need to use the Internet with increasing amounts of time to achieve satisfaction?

3. Have you repeatedly made unsuccessful efforts to control, cut back, or stop Internet use?

4. Do you feel restless, moody, depressed, or irritable when attempting to cut down or stop Internet use?

5. Do you stay online longer than originally intended?

6. Have you jeopardized or risked the loss of a significant relationship, job, education, or career opportunity because of the Internet?

7. Have you lied to family, therapists, or others to conceal the extent of involvement with the Internet?

8. Do you use the Internet as a way of escaping from problems or of relieving a dysphoric mood: feelings of helplessness, guilt, anxiety, or depression?

nimic

De la o bucata de vreme am inceput sa ma gandesc la nimic, mai bine zis nu ma gandesc la nimic. Pe scurt, m-am transformat in robot. Masina de scris plus alte accesorii biologice: mancare, somn, plimbare si vegetare. A nu se confunda cu vegetarian. Cum necum dar mananc carne. Asta ma mai deosebeste de o leguma. Nu vreau sa spun ca e o stare rea. Multi viseaza sa ajunga in aceasta stare. unii ar spune poate chiar ca sunt unul dintre putinii care au cunoscut nirvana sau catharsis. Desi din punct de vedere muzical cele doua formatii nici nu se compara.

Chiar imi pare bine sa gust, sa savurez, sa ma complac si sa ma dedau acestei stari. Mergi pe strada, iar in cap nimic. Sufla vantul, sau poate cuiva ii place mai mult suiera. Ajungi acasa iar in cap acelasi prieten devotat. Numai atunci cand ajungi la veceu in sfarsit iti dai seama ca nimicul mai da si roade. Adica pana la urma se materizalizea in ceva. Dar sa ne abatem putin de la cele lumesti si sa ne orientam spre cele inalte, inaltate, sau inaltatoare.

Este ora 24. A mai trecut o zi plina de nimicuri. Doar ca nimicul a mai fost dilatat putin cu arta. Vorba e ca incerc in fiecare vineri sa prind vreun eveniment artistic. Azi am fost la opera. Spre surprinderea mea mi-a placut. Ba chiar am fost captivat si nici nu am observat cum au trecut cele trei ore. S-a jucat "Il Trovatore" de Verdi. Subiectul e cam de telenovela, dar muzica e teapana, adica vreau sa zic intepata.

Un fapt interesant, inainte de inceputul spectacolului pe langa obisnuitul Deconectati telefoanele mobile si nu faceti poze, ceea ce bineinteles atat aici cat si pe toate scenele lumii nu se respecta mai mult sau mai putin, se intoneaza imnul de stat. Interesant, daca aici in SUA imnul de stat se intoneaza la orice eveniment unde exista orchestra. In orice caz de apreciat ca majoritatea stiu cuvintele imnului. Pai normal, in atatea ani au reusit sa-l invete.

Cred ca ajunge atata logoree, trebuie sa mai pastrez si pentru alte postari. Nu de alta dar o sa ajung sa nu pretuiesc nimicul. Dupa o clipa de chin, iar astept cu nerabdare clipa cand "gandirea la nimic" va fi o stare permanenta. Asa ca celor care nu au gasit nimic le zic bine azi venit in clubul nimicologilor. Iar celor care au gasit ceva le zic sa mai caute nimicul.

the world capital

Duminica trecuta am vizitat New-York-ul. Cineva poate sa spuna ca denumirea de "capitala a lumii" este depasita deoarece se asteapta o criza economica globala si SUA isi va pierde relevanta si pozitia de putere mondiala. In orice caz, chiar daca SUA va fi depasita de China oricum orice putere mondiala pastreaza niste urme ale trecurului imperial. De exemplu, Viena, Istanbul, Moscova.

Asa ca in acest sir putem include si New-York-ul. Doar ca spre deosebire de aceste capitale care privesc spre trecutul lor imperial, imi este greu sa cred ca New-York-ul va avea aceleasi abilitati. Este un oras mult prea ancorat in viitor. Si asta place. Cel putin mie mi-a placut privelistea de pe Empire State Building. Cand privesti de la etajul 86 la cladirile de pe Manhattan parca nici nu ai impresia ca este un peisaj terestru. Peisajul parca este extras dintr-un fim SF. Doar dupa o zi de plimbari prin New-York, mi-am dat seama ca sintagma "The New Yorker" vizeaza o categorie aparte de oameni, si nu reprezinta doar un brand in jurnalism.

Ii distingi de la o posta. Intr-un fel, parca involuntar se disting si ei din multime. Intr-un articol despre modernism, Flaubert face referire la o categorie de oameni ce tin de modernitate. El ii denumeste "les flaneurs". Dupa ce am citit descrierea lui Flaubert aveam o reprezentare vaga a acestora dar acum pot spune cu certitudine ca new-yorkezii se incadreaza perfect in aceasta categorie.

pofta buna!

Am remarcat o imbunatatire considerabila a abilitatilor mele culinare. De bine de rau pot sa gatesc aproape orice. Daca pana nu demut o simpla ciorba era pentru mine maiestrie suprema acum pot sa zic ca le prepar in serie. Asa ca am zis: Nu stiu ce-o sa fie de capul doctoratului pe care il fac acum in SUA, dar de una sunt sigur, la sfarsitul programului o sa fiu un bucatar-sef. Asadar s-ar putea sa sufar o transformare radicala de la Medic-Sef la Bucatar-Sef.

Ar mai fi ceva: in conditiile in care sistemul de educatie din Moldova este la pamant, s-ar putea ca diploma de bucatar sa-mi prinda mult mai bine decat cea de doctor in istorie. In ceea ce priveste cromatica si calitatea estetica a bucatelor va las sa admirati ultima mea capodopera inainte de "a ucide arta cu cutitul" atat la propriu cat si la figurat.

sate virtuale

Se pare ca satele din Republica Moldova devin virtuale nu numai din cauza exodului masiv al populatiei dar si datorita invaziei noilor tehnologii si a Internetului. Mitul satului global nu este departe de adevar. Mai ales dupa ce citesti acest articol. Astfel, barfele au sansa sa paseasca dincolo de limita satului, iar notiunea de "dor" si "doina" se transforma in "chat" si "messenger".

unde dai si unde crapa

Asa cum era de asteptat, surpriza apare instantaneu ca de asta se si cheama surpriza. Azi am fost la Washington Book Festival. Printre multimea de autori ai alte autoare prezenti si prezente (sper ca am pastrat echilibrul gender), mi-am stabilit din start prioritatile, adica, de fapt prioritatea: trebuia neaparat sa-l vad pe Salman Rushdie.

Am avut aceasta intentie din mai multe motive: una logica ar fi ca imi place cum scrie, cealalta mai putin logica dar de asemenea importanta este ca datorita lui Salman Rushdie, dar mai precis, datorita cartii sale "Midnight's Children", am reusit sa ma prezint onorabil la examenul de absolvire a facultatii. Adica va dati seama ca pe langa legatura strict profesionala exista si un liant mistic.

Normal ca m-am grabit sa ajung la pavilionul "Fiction and Mistery" cel putin cu jumatate de ora in avans ca sa-mi gasesc macar un loc. Dar cum e si normal pentru personalitati de asemenea calibru nu mi-am gasit nici un loc pe scaune. Veti zice: uite la el se alinta, nu destul ca are ocazia sa-l vada pe Rushdie vrea sa mai stea si pe scaun. Veti avea perfecta dreptate pentru ca totusi am reusit sa-mi inving dorinta de confort si sa stau intr-o jumate de picior timp de o ora. Totusi a meritat.

Pana aici totul este ok, dar presupun ca asteptati surpriza promisa la inceput. Nu asteptati degeaba. Ma gandeam unde sa plasez virgula in propozitia anterioara dar pana la urma am decis sa nu murdaresc unitatea compozitiei si sa ma abtin de la virgula. Asa ca surpriza consta in faptul ca Salman Rushdie a scos un nou roman "The Enchantress of Florence", in care printre personaje apare Vlad Tepes sau Vlad the Impaler (cum ii spun americanii).

Fiind intrebat despre rolul acestuia in roman: Rushdie a afirmat ca spre deosebire de romanul lui Stoker in care Tepes apare in calitate de vampir, in volumul sau, Rushdie a preferat sa pastreze personajul istoric. Aici intervine o observatie pe masura geniului lui Rushdie: "Cu toate ca am hotarat sa-l plasez pe Tepes in contextul sau istoric, nu cred ca acest fapt diminueaza din cruzimea sa. Mai mult ca atat, cred ca cineva care a tras in teapa 20 de mii de oameni doar pentru a infricosa inamicul, este mult mai crud decat un vampiras." Asadar nu se stie niciodata unde te pornesti si ce vei invata intr-o zi.

timpuri grele

Chiar si aici in inima capitalismului, raman adept al pasivitatii balcanice sau al fatalismului mioritic. La aceasta contribuie cred si formatia mea de istoric, formatie de care fug mereu dar ma reintorc ca un fiu ratacitor acasa. Ma refer la agitatia pe care o vad in fiecare zi la televizor (asta atunci cand ma incumet sa apas butonul telecomandei si sa-mi reorientez amprentele de la gimnastica digitala la cea televizata). Nu o fac prea des, dar si atunci cand o fac ma apuca o veselie de nu ma mai pot opri.

Cand vad fetile crispate ale "saracilor" de pe Wall Street, care se plang de noutatea si profunzimea crizei economice ce bate la usa economiei globale, imi aduc aminte de ingeniozitatea Presedntelui Roosevelt, care pe timpul Marii Depresii (astia de pe Wall Street spun ca in comparatie cu ce ne asteapta acum, Marea Depresie ne va parea o mica nevroza), le-a dat de lucru americanilor invitandu-i sa faca drumuri, poduri etc. Acum, problema este ca SUA nu prea are probleme cu drumurile, ba chiar are prea multe. Asta nu inseamna ca trebuie sa ne apucam sa stricam drumurile ca sa avem ce repara. Desi o solutie ar fi sa-l invitam pe ex-Minsitrul Transporturilor din Moldova, care tocmai a ramas fara treaba. Daca tot a reusit sa "rezolve" problema drumurilor in Moldova poate o rezolva si aici.

obiceiuri mai vechi

Daca tot a trecut o luna de cand nu am mai vazut un film bun, am hotarat sa recuperez si sa vad tocmai doua. Da, intr-adevar spre deosebire de lunile de vara in care vizionam cate doua filme pe zi, acum acest obicei este mai mult o exceptie de lux. Totusi sper sa-mi revin cat de curand. Asadar am vazut doua filme: "Mies vailla menneisyyttä"(2002) si "Central do Brasil" (1998).

Ambele mi-au placut. Nu stiu daca de vina este faptul ca nu am mai vazut filme buna de ceva vreme. Oricum, inca mai am discernamantul sa deosebesc filmele bune de "Sex and the City" si alte "capodopere" de acest gen. Deja cred ca v-ati dat seama ca primul film se traduce "Omul fara trecut" (cine nu stie limba finlandeza ar trebui s-o invete, altfel nu are ce cauta pe acest blog). Finlandeza ca finlandeza dar islandeza sigur.

Datorita faptului ca primele filme din Nordul Europei pe care le-am vazut, au fost din Islanda raman fidel acestei paradigme si compar toate filmele din aceasta regiune cu filmele islandeze. Stiu ca este o abordare cam nestiintifica dar ce sa-i faci macar in domeniul filmografic imi permit sa deviez de la standardele academice.

Pe scurt, filmul islandez, pardon, filmul finlandez e mai concentrat. Pe o istorie destul de batatorita de genul unui tip care isi pierde memoria in rezultatul unei batai zdravene se pliaza o parodie a societatii contemporane, in care paradoxurile curg siroaie, un fost antreprenor prosper este nevoit sa-si jefuiasca propria banca pentru ca in rezultatul unei speculatii financiare toata afacerea sa se duce de rapa, iar banca la care era dator a subestimat averea sa, iar ulterior a vandut-o de trei ori mai scump; personajul principal este scos din puscarie de un avocat care lucreaza la "Armata Salvarii" etc.

Al doilea film este un film brazilian. Cred ca v-a luat o groaza de timp sa va dati seama. Aici este vorba mai mult de un film cu o actiune mai dinamica, subiect interesant, faze lacrimogene, faze de bildungsroman. Cu toate ca are aproape toate ingredientele unui film de calitate, totusi ii lipseste ceva islandez. Un pic de gheata care sa topeasca superficialitatea personajelor.

cateva perle

Pasajele de mai jos le-am extras din ghidul "How to Survive in the US. A Handbook for Internationals", care ne-a fost distribuit cand am ajuns in SUA. Asadar, enjoy!

How do I make friends of the opposite sex?

What you see on television or in the movies is not normal for American relationships between men and women. Many American students prefer group activities rather than "one-on-one" dating. Don't feel that you have to date to make friends of the opposite sex. You may enjoy activities with a group of male and female friends more than going out with a single person of the opposite sex, especially if dating is not the custom in your country.

What else should I keep in mind as I make friends with Americans?

Americans will often have many acquaintances (people they have met and know by name) but few close friends. While an American may seem friendly when you first meet, he or she may not be interested in a deeper relationship. Try to be sensitive to others' expectations, and don't be discouraged if your friendship don't seem to develop as you would like. In most cases, you will find at least one American interested in a deeper friendship.

european veritabil

A trebuit sa ajung in America ca sa-mi dau seama ca sunt un european suta la suta. Nu neaparat pentru ca civilizatia europeana se deosebeste foarte mult de cea americana, ci mai degraba prin interiorizarea unor atitudini ale persoanelor din jur. Adica inca odata batranul slogan "identitate prin alteritate" s-a dovedit a fi cat se poate de adevarat.

Acestea fiind spuse trebuie neparat sa fac o clasificare a perceptiei colegilor despre Moldova si despre calitatea mea de european. Din start trebuie sa mentionez ca cel putin in cazul meu, adica a studentilor de la Departamentul de Istorie, apar doua tendinte extrem de contradictorii. Pe de o parte, unii studenti, inclusiv si cei non-americani, in majoritatea lor chinezi si indieni, habar nu au de Republica Moldova.

Acestia la randul lor se impart in alte categorii: cei care nu vor sa-si dea arama pe fata si sa spuna ca nu au habar de plaiurile mioritice. Pe buna dreptate aceasta categorie este cea mai enervanta, pentru ca atunci cand ii intrebi unde se afla Republica Moldova, fac o fata absenta si incep sa gesticuleze, dar fara un anumit indiciu despre eruditia lor geografica. Cealalta categorie te bombardeaza cu intrebari si nu se sfieste sa recunoasca ca pana acum nu prea a intalnit pe cineva din Republica Moldova. De fapt acestia sunt majoritari.

Sa trecem la partea mai putin elucidata, a celor initiati in ale politicii, sportului si geografiei si sa mentionam ca pe cat de nesurprinzatoare este absenta cunostintelor geografice, cu atat mai impresionante sunt remarcile pe care le fac unii dintre colegii mei. De exemplu, saptamana trecuta, intr-o pauza, un coleg m-a intrebat ce mai face nationala Moldovei la polo pe apa? Ca cica a aflat ca avem o echipa buna. Pai ce pot sa va spun?

Va dati seama ca am ramas fara replica. Habar nu am macar daca am scris sau am formulat corect denumirea sportului. Am intuitia ca formula "polo pe apa" a fost inventata de comentatorii sportivi de la Moldova 1. Totusi sper ca prin intermediul vostru, al pacientilor care trebuie sa va depasiti Medicul, voi afla si eu formula corecta a sportului respectiv.

P.S. Totusi exista un sentiment extrem de placut atunci cand cineva spune ca "Da. Am auzit de Moldova. Cum sa nu? Se afla in Europa, la frontiera cu Franta". Un alt moment extrem de placut este zambetul sincer pe care il afisaza nemtii, portughezii etc. atunci cand afla ca esti din Moldova. Pentru ei nu mai conteaza ca esti cetatean al celui mai sarac stat din Europa sau ca Moldova nu este membra a UE, ci mai degraba faptul ca esti "european".

Washington ZOO

Dupa multa publicitate si insistenta cu care sunt afisate celebrele panda pe biletele de metrou din Washington, am hotarat sa beneficiez de vremea favorabila si sa le tin companie fratilor nostri mai mari. La prima vedere, este firesc sa ramai dezamagit. Asta se intampla de fiecare data cand publicitatea creaza asteptari mari, care nicidecum nu se pliaza pe realitatea de la fata locului. Dupa cum vedeti cedez si eu uneori tentatiei de a deveni specialist in orice domeniu. Deja ma fac specialist in marketing.

Desi este o specialitate noua, trebuie sa recunoastem ca doar denumirea ii confera acestei specialitati o oarecare noutate. In rest, chiar si oamenii din comuna primitiva atunci cand schimbau cirese pe visine sau capul de taur pe cel de zebra, cunosteau ca marfa trebuie sa fie cat mai prezentabila pentru ca in caz contrar risti sa ramai fara mancare. Asta in cel mai bun caz. In cel mai rau caz puteai sa ramai si fara marfa dar si fara cap. Asa ca bucurati-va oameni buni. Cine spune ca nu exista progres?

Dar nu despre asta am vrut sa relatez. Presupun ca nu va place cuvantul " a relata". Cel putin mie ii aduce aminte de activitatea de "surveillance", sau de securist. M-am moslipsit si eu de la prezentatorii de la Televiziunea Nationala care isi incep sau finiseaza reportajele cu: "Pentru DVS. a relatat ...". Asadar am fost la Gradina Zoologica. Pe langa toate asteptarile inselate, exista una care nu te dezamaheste ba chiar te compenseaza intr-o oarecare masura: intrarea este libera!

Totusi nu cred ca este o idee buna sa mergi la Zoo in weekend si atunci cand este cald afara, deoarece in loc de animale o sa vezi pui de homo sapiens care alearga in toate partile si se holbeaza la custile goale ale animalelor. Asa ca nu-ti ramane decat sa citesti informatia de pe pereti, care te informeaza ca aici exista vietatea cutare din tara x. Asta in cazul in care nu o sa fii orbit de flash-urile aparatelor de fotografiat.

P.S. Cand observi calmul si ironia cu care "animalele" privesc hoardele de vizitatori, nu poti sa nu te intrebi: cine sunt animalele de fapt?

labor day

Azi la americani e Labor Day. In privinta asta nu se deosebesc cu nimic de celelalte "popoare muncitoare" care sarbatoresc Ziua Muncii facand tocmai contrariul. Mai bine zis micul si berea e si aici la putere. Singura deosebire e ca in Europa, Ziua Muncii e pe 1 mai iar aici e pe 1 septembrie. Am intrebat-o pe o colega de doctorat, de ce americanii tin atat de mult sa sarbatoreasca pe 1 septembrie si nu prea avea vreo explicatie. Cred eu totusi ca exista o dimensiune dubla a acestei sarbatori: Labor Day e pentru clasa muncitoare iar Thanksgiving e pentru fermieri.

Cum nu am obtinut nicio infirmare a acestei pareri tind sa cred ca sunt pe cale sa concep o teorie revolutionara. Ooops, cam prea mult vocabular revolutionar. Nu cumva ma influenteaza cursul de Modernity, Revolution and Totalitarianism pe care l-am ales semestrul curent? Nici nu am reusit sa ajung bine in mediul universitar american ca deja reusesc sa ma tranform in marxist. Ce sa-i faci? Daca acasa nu reusesti sa exprimi o doza de viziuni stangiste pentru ca imediat esti catalogat drept comunist, atunci poate aici in "inima capitalismului" este un loc potrivit?

P.S. Ieri am fost in Washington DC. Contrar unor opinii preconcepute, dezvoltate in perioada premergatoare deplasarii in SUA, Washington este un oras dragut, cu multe muzee, spatii verzi. Nu este un oras unde locuieste multa lume, dar este tocmai bun sa petreci o zi de weekend. Partea buna este ca accesul in majoritatea muzeelor este gratuit. Printre prioritatile imediate se afla: Museum of African Art si Museum of American Indians. Desigur, nu trebuie subestimata nici gradina zoologica mai ales ca prospectul publicitar te indeamna sa admiri "actul ganditor al maimutelor" si prestatia ursilor panda.

India & Pakistan

Nu va faceti griji nu o sa ma avant in discutii despre schimbatoarea ordine internationala si despre rolul indiei si chinei in noua arhitectura mondiala. Pur si simplu mi-a atras atentia un articol din presa chisinauiana, care uneori mai reuseste sa iasa din mocirla vietii politice din capitala si se arunca in cautarea subiectelor mai neobisnuite pentru mass-media "serioasa de la noi". Totusi exista unele cauze obiective, printre care si vacanta, sezonul estival, Chisinaul este si el cam letargic asa ca toti jurnalistii pleaca in provincie sau cauta subiecte de ordin social, economic, artistic etc. Astfel ajung si eu sa savurez sezonul estival. Poate ar fi bine sa-i trimitem pe politicieni mai des in vacante si sa ne cautam de treaba noastra. Sunt atatea subiecte interesante in jur!

shopping in stil american

Ca sa intelegi ce inseamna shopping in cel mai capitalist mod posibil trebuie macar odata sa ajungi in magazinele americane. Aici poti vedea teoriile lui Adam Smith, Keynes, Friedman in action. Nu trebuie sa faci cursuri de economie politica sau management, marketing si alte "stiinte" trebuie doar odata sa participi la actul de vanzare/cumparare in SUA. Sistemul este foarte bine pus la punct. Diviziunea muncii se reflecta perfect in tipurile de marfuri pe care pori sa le cumperi in diverse magazine. Astfel daca la noi exista doua tipuri de comert: Piata Centrala sau magazinele, atunci aici exista o sumedenie de oportunitati. Chiar si magazinele din acelasi lant comercial difera atat in functie de preturi cat si de ofertele care sunt prezente. Este o intreaga nebunie cu comertul online. Pe Internet poti sa-ti cumperi orice.

Daca ai o istorie buna atunci poti sa nu iesi din casa cu zilele si sa primesti toate bunurile prin posta. O sa ma intrebati ce inseamna istorie? Nu este vorba de disciplina care, deocamdata ma hraneste aici in SUA, ci am in vedere istorie creditara, adica daca ai o balanta pozitiva si ai reusit intr-atat de mult sa-ti vinzi sufletul incat reusesti sa platesti rata lunara, dar trebuie sa te asiguri ca o sa traiesti cel putin 30 de ani ca sa fii scutit de datorii. In cazul in care esti adeptul religiei "carpe diem" atunci n-ai nicio sansa in labirintul capitalismului american. Interesant este ca lumea are incredere in comertul on-line. Cica, reglementarile legale sunt asa de dure ca distribuitorul este ultimul care are interesul sa-ti piarda marfa pe drum.

Asadar, specificul comertului american mi-a atras atentia inca din prima seara, atunci cand m-am trezit la un hotel, iar in preajma nu prea erau magazine alimentare. Aici am inteles eu farmecul alimentarei moldovene. Cu toate ca vanzatoarele nu-ti zambesc si nu te intreaba "How are you, sir?", iar in preajma miroase a orice numai nu a paine proaspata, oricum esti convins ca vei gasi in the walking distance, adica mai pe inteles la o aruncare de bat, o metoda sa-ti potolesti foamea. In orice caz am gasit eu cu mare greutate o farmacie in care nu prea erau medicamente in schimb erau o multime de "produse folositoare pentru sanatate": chipsuri, snack-uri, soft drinks, etc. Ulterior am aflat ca in SUA si farmaciile se supun legilor pietii. Exista oferte speciale de Craciun, iar medicamentele nici pe departe nu reprezinta marfa de baza.

In schimb, duminica, am savurat placerea comertului, la maxim. Am cutreierat vreo sase magazine. Pentru cunscatori o sa le enumar: Costco, Walmart, Trader Joe's, Target, Super HMart, Safeway. In schimb, pot spune ca mi-am facut rezerve alimentare pe o perioada de cel putin doua saptamani, iar la unele capitole chiar pentru toata viata. Teama mi-e ca o sa ajung ca si fermierii americani care in timpul "Marii Depresii" aruncau laptele doar ca acestia primeau subventii de la statul american, iar eu o sa fiu nevoit iarasi sa calc pe aceeasi grebla pentru ca "the more you buy the less it costs".

primele impresii

Cateva stereotipuri care s-au dovedit a fi adevarate despre americani (cel putin pentru mine, cel putin in localitatea in care ma regasesc, cel putin la cateva zile de la plecarea din Chisinau): totul este extrem de mare (masinile, produsele, oamenii), fiecare familie are cel putin o masina, iar imaginea casei proiectata in numeroasele productii hollywoodiene este cat se poate de exacta; masina este stapana peste tot, iar trotuarele sunt practic inexistente.

Dupa doua zile de informatii despre studentii internationali in SUA, am retinut ceva destul de interesant. Pe parcursul unei interventii, unul dintre instructori a declarat cu fermitate ca absolut toti studentii straini, fara exceptie, sunt predestinati sa treaca prin cateva etape de adaptare in SUA. Prima etapa este "luna de miere" atunci cand esti fericit de experienta noua. A doua etapa este cea mai grea si se numeste "depresie".

A treia etapa presupune "terapia prin umor", atunci cand apare imunitatea fata de toate problemele iar pacientul este capabil sa faca glume pe seama acestora. In sfarsit, ultima etapa este etapa de adaptare in care studentul devine un agent bicultural, adica studentul se simte bine in ambele culturi. Teoretic ar trebui sa fiu in toiul "lunii de miere". In orice caz, pana la etapa a patra, conform aceleasi teorii, mai am de facut cale lunga. Sa vedem poate totusi reusesc sa sar peste cea de-a doua etapa?

welcome to US

Tocmai am ajuns in Fairfax, Virginia. Un orasel cam ca Vadul-lui-Voda. Oricum tocmai asemenea locuri sunt potrivite pentru o Casa de Nebuni adevarata. Cu toate ca am fost speriat din toate partile, vama americana am trecut-o foarte usor. Nu acelasi lucru se poate spune si despre vamesii de la Frankfurt, pe unde am trecut in tranzit. Mi-au confiscat crema de ras si samponul pentru ca nu e voie sa porti in bagajul de mana mai mult de 100 ml de lichid. Asa ca invatati voi pe greselile altora.

La aeroport dupa vreo doua saluturi de genul How are you doing? din partea autoritatilor vamale americane, am luat un Super Shuttle Bus, (un fel de microbuz), care te aduce pana la usa dar care costa mai putin. De la Washington Dulles International la Fairfax, Virginia m-a costat 28$. Ce-i drept soferul mi-a adus aminte de un alt sofer de la Bruxelles care fara GPS nu face niciun pas. Asta fiind spuse, ma duc sa ma culc. Nu de alta dar casa de nebuni are sediu doar pentru o saptamana. Dupa asta trebuie sa gasesc un sediu permanent. De maine ma apuc sa caut.

ultima suta

Cand spun ultima suta pot sa pariez ca majoritatea, ba chiar absoluta majoritate din pacientii pruto-nistreni se gandesc la lichidul de 40 grade. Intotdeauna am admirat tenacitatea cu care unii eroi incearca si persevereaza sa egaleze temperatura de afara cu cea din interior. Cand spun ultima suta ma refer la ultima suta de metri a pregatirilor de plecare peste Ocean. Sambata voi repeta actiunea pentru care acum mai putin de o suta de ani, pilotii apareau in ziare iar fiecare zbor transatlantic era celebrat ca un adevarat salt al umanitatii. Acum un zbor transatlantic dureaza circa opt ore. Adica cam tot atat cat dureaza o cursa de tren Chisinau-Ocnita, cu trenul "Vantulet". Sugestiva denumire, nu-i asa? Daca era "Vant" trebuia sa fie mai rapid.

O alta chestiune este pregatirea de plecare. Poti sa te pregatesti saptamani intregi, oricum atunci cand va sosi clipa plecarii, iti vei da seama ca ai uitat ceva. Adica nu poti niciodata sa spui ca te-ai pregatit suta la suta. Valiza devine un fel de Triunghi al Bermudelor in care dispar lucruri inutile si apar ca din senin tot felul de banalitati. Cea mai dificila este totusi redislocarea Casei de Nebuni. Am nevoie de tot felul de adeverinte, imunizari, echivalari. Nu este atat de simplu! Daca aici sunt Medic-Sef, atunci in Lumea Noua voi fi si eu un specialist tanar, care trebuie sa le ia pe toate de la capat. In orice caz, sper sa va impartasesc si voua din viitoarea experienta.

zi de nastere

Azi e ziua in care m-am nascut. Intotdeauna mi-am pus intrebarea: De ce oamenii tin atat de mult la ziua aceasta? Parca exista o sumedenie de calendare, stiluri, ore, cosmogonii. Parca Einstein a spus-o foarte clar: nu inseamna ca daca te pornesti dintr-un anumit punct A cu viteza x o sa ajungi in punctul B dupa y minute.

Adica problema nu este daca o sa ajungi. Intre noi fie vorba: in majoritatea cazurilor ajungi. Chiar ajungi sa te perfectionezi in arta ajunsului. Intelegi ca poti sa ajungi la aceeasi destinatie si prin alte metode sau pe alte trasee. In plus, ajungi cu mult mai repede. De multe ori ne e dat sa auzim: Cunosc atat de bine orasul incat pot ajunge la orice destinatie cu ochii inchisi. Ba chiar cunoastem atat de bine imprejurarile incat atunci cand cineva ne intreaba care este adresa noastra ne e rusine sa spunem ca nu o cunoastem.

Problema este ca nimic nu este sigur. V-a placut? Ori ati mai auzit-o in alta parte? Daca te mai gandesti si la faptul ca omul nu este singur pe Terra, desi se comporta ca si cum ar fi, atunci iti pui intrebarea: de ce am monopolizat numaratoarea anilor? Cum poti sa aplici calendarul uman la o viata de fluture. Si ne mai miram: corbul traieste sute de ani, iar broasca testoasa nu ramane nici ea in urma.

American Dream

Am revenit de la Istanbul dar ma pregatesc pentru o alta calatorie. De azi este oficial: Casa de Nebuni isi schimba sediul, iar Medicul-Sef pleaca la o stagiere de lunga durata in SUA. Stagierea ia forma unei burse de doctorat la George Mason University, in statul Virginia. Cred ca nimanui nu-i place sa umple golul temporal dintre ziua de azi si data ce are in engleza un nume mai oficial "departure date". Ai impresia ca te afli tot timpul aburcat pe o valiza. In plus, toti cei din preajma te sufoca cu intrebari de genul: cand pleci? pe cati ani? In afara de intrebarile standard mai exista si o serie de atitudini individualizate.

Unii sunt mai optimisti, altii iti ureaza succes si rabdare. De ceva vreme imi tot adresez intrebarea: Unde merg? Oare de ce am parcurs perioada de selectie? Nu ar trebui sa ma bucur macar vreo cateva zile? Ne-am transformat toti in niste paranoici? Avem si noi un motiv de bucurie, si atunci trebuie sa ne gandim: sa nu-mi uit cumva periuta de dinti, cusma, aparatul de ras, pantalonii si Pasaportul-Biletul. De fapt, unde sunt eu? Pe mine nu ma iau? M-am transformat in Pasaport-Bilet?

Totusi, mai exista unele mici-mari placeri ce iti fac aceasta perioada mai frumoasa. De exemplu, discutiile pe care le ai cu prietenii la un pahar de vorba. De fapt, anume aceasta este perioada in care incerci sa te intalnesti cu totii. Sa nu cumva sa uiti pe cineva. Mai am putin si ma transform intr-o agenda ambulanta sau specialist in "despartiri de prieteni". Dar sa lasam gluma la o parte, si sa vorbim de chestii serioase. Una foarte serioasa pe care am auzit-o ieri la un pahar de vorba, a fost povestea despre un pelerinaj al concetatenilor nostri la Marea Neagra, care tinand cont de penuria de alimente din Ucraina, si-au luat de acasa vreo trei butoaie de vin si ... o rata. Ultima trebuia sa serveasca in calitate de mascota. Dar nu a rezistat decat trei zile, pentru ca, ulterior, a fost ... (pentru a nu rani sentimentele celor care apara drepturile animalelor am omis verbul ce denota activitatea specifica ce transforma o fiinta in nefiinta).

P.S. In final, pentru a va mai descreti fruntile, trebuie sa reamintesc ca in falnicele noastre universitati este in toi procesul de admitere. Mii de minti luminate se indreapta naprasnic catre izvorul de cunostinte. Printre acestia se afla si iluministi care la intrebarea unuia dintre membrii comisiei de admitere: Bologna? [cu referire la Procesul omonim care la noi ia o forma kafkiana], a raspuns nedumerit, cum adica membrul comisiei de admitere nu stie ca abiturientul este din Chisinau? Intr-adevar ce sa caute un bolognez la Chisinau? Pardon, mi-am adus aminte ca exista o specie de caini ce poarta acest falnic nume. Da, din acest punct de vedere, aici la Chisinau nu ducem lipsa de "bolognezi". Doar ca amatorii lor ar trebui sa se grabeasca nu de alta dar Primaria a spus ca nu le da nicio sansa!

angoase culinare

endnote

Astazi este penultima mea zi in İstanbul. De fapt a fost singura zi libera in care am hotarat sa mai vad ceva prin oras. Nu stiu de ce dar nu mai am entuzıasmul de altadata atunci cand este vorba de o plimbare prin orasele pe care le vizitez. Probabil ca este de vina caldura si sentimentul ca la orice pas poti fi tras pe sfoara. Cu cat mai rar iesi in oras cu atat mai sigur esti ca nu vei mai fi nevoit sa-ti pipai buzunarele la fiecare loc mai aglomerat, nu va trebui sa te scuzi in fata vanzatorului care are impresia ca-ti vinde ceva fara de care nu vei putea supravietui cu toate ca acest ceva uneori ia forma unor margele, praf de menta, etc. nu va trebui sa te uiti pe harta si sa ghicesti unde este un cartier mai deocheat sau unde au avut loc ultimele atacuri teroriste.

Nu in ultimul rand, faptul ca stai in casa, intotdeauna te pazeste de pericolul dezamagirilor in privinta unor locuri de maxima imprtanta istorica. De exemplu, deja de cateva zile incerc sa vizitez cateva locuri destul de importante pentru istoria si cultura romaneasca dar de fiecare data dau cu nasul de portile falnice ale vestigiilor culturale pe care scrie ca orele de lucru s-au consumat. Asa ca trebuie sa ma multumesc cu consumarea nesatioasa a unor imagini prelucrate pe retina aparatului de fotografiat.

Sa nu uit, vobesc sau mai bine spus scriu despre: sediul Patriarhiei Constantinopolului; cartierul Fanar, de unde veneau fanariotii si de unde vine si un amalgam intreg de caracteristici psihologice numite "fanariotism", care nu se invechesc niciodata in acest spatiu; si actualul muzeu Yedikule, care la inceputul secolului 18 a fost loc de detentie si loc de executie pentru Constantin Brancoveanu si feciorii acestuia. Curios este ca atat Patriarhia cat si puscaria sunt pazite foarte bine de politia turca. Cu alte cuvinte tocmai cei care au cucerit Constantinopolul si si-au propus sa stearga orice amintire despre acesta, acum sunt nevoiti sa pazeasca ultimele vestigii ale acestuia.

27/07/2008

Cei care cauta niste ganduri super inteligente sau niste consideratii pline de har si profunzime pot sa nu mai lectureze urmatoarele randuri. Pur si simplu vreau sa marchez data de 27 iulie 2008. Nu este vorba de evenimente de importanta globala sau de o anumita semnificatie astrologico-astronomica a acestei zile. Este vorba despre realizarea unui vis mai vechi care isi are radacinile in 1999. Atunci eram la liceu, mai exact eram in ultimul an de liceu si trebuia sa sustin examenele de bacalaureat. In sfarsit dupa noua ani ... mi-am sustinut bacalaureatul. Glumesc!

De fapt este vorba despre un alt eveniment. Exact in ziua in care imi sustineam examenul la geografie, se intampla ca la Bucuresti avea loc un alt eveniment la care imi doream extrem de mult sa asist. Asa a fost sa fie ca la Bucuresti a venit legendara formatie "Metallica". Mi-a parut foarte rau dar a trebuie sa aleg in favoarea examenului. Credeam ca nu voi mai avea sansa sa asist la vreun concert de-al lor. Uite ca mi s-a oferit o a doua sansa. Tocmai cand ma sufocam de caldura din Istanbul am vazut un poster cu Metallica si am decis neaparat sa merg.

Mai ales ca in mintea mea nu se asociaza nicidecum Istanbul-ul cu muzica rock. Desi pe aici au trecut foarte multe formatii rock, totusi tind mai mult sa asociez Turcia cu muzica orientala iar rockul este pentru Nordul Europei si Germania. Cu toate ca unii le reproseaza varsta si lenevia "batranii metallisti" au avut o prestatie foarte buna. Concertul a durat doua ore dar nici nu am simiti cum s-au scurs. Decizia inspirata a membrilor formatiei a fost sa cante piese de pe albumele mai vechi si nu au intepretat nimic de pe albumele recente. Parca m-am reintors in adolescenta, atunci cand nu erau cd-uri, dvd-uri, laptop-uri, i-pod-uri etc. Aveam un simplu casetofon cu banda magnetica. Cand te gandesti ca nu a trecut prea multa vreme de atunci. Dar totusi...

profesionistii

Daca tot am ocazia sa experimentez identitatea si alteritatea in contextul orasului de pe malul Bosforului, exista inca un aspect util al calatoriilor: ma refer la posibilitatea de a participa la un schimb profesional fara a fi implicat in diverse targuri profesionale sau cum li se spune intr-un limbaj mai posh: job fairs.

Pur si simplu trebuie sa mergi pe strazi si sa tragi cu ochiul. De altfel aceasta este si cea mai buna modailitate de a cunoaste un oras. Trebuie sa observi oamenii si mai putin cladirile. Sau mai bıne zis trebuie sa te uiti la oameni in contextul cladirilor. Despre oamenii de aici pot spune ca au un talent nemaipomenit de a-ti da impresia ca nu fac nimic dar in acelasi timp Istanbulul este un oras destul de scump. Adica acesti oameni trebuie sa traiasca cumva.

Printre cei care joaca table si fumeaza narghilea se observa niste personaje care parca vin din alte timpuri si nu se asociaza nicidecum cu strazile moderne si cu zgaraie-norii lumii contemporane. Ma refer la un anumit numar de persoane care practica diverse activitati marunte, care nu se inscriu in scenariile robotizate ale unei societati de consum. Printre acestia regasim vanzatorii ambulanti.

İn cazul de fata vanzatorii din Istanbul sunt ambulanti la propriu. Adica nu folosesc in calitate de mijloace de tractiune decat propriile picioare. İn plus, acestia nu au un sortiment prea bogat. De obicei se limiteaza la un tip de marfa. Printre cele mai raspandite marfuri se afla: ceaiul, porumbul, sucul de portocale, colacii etc. De altfel exista un anumit numar de produse care au acelasi pret pe tot teritoriul orasului, un fel de produse sociale: un exemplu tipic este porumbul fiert.

Un alt gen de meserii (caci nu sunt nicidecum profesii) vin in prima instanta sa ne produca un sentiment de nostalgie, pentru ca ne reamintesc de celebrele meserii de nisa din secolele trecute. Una dintre acestea este prototipul actualelor echipamente de curatat pantofii care se regasesc la intrarea in diverse edificii, in special hoteluri. Presupun ca ati inteles: ma refer la tipii care curata pantofii. Pe langa vechimea meseriei acestia mai pastreaza si vechile smecherii.

Una dintre ele te face sa crezi ca din neatentie isi scapa una din ustensile, pentru ca ulterior sa-ti dai seama ca gestul de a scapa peria este un ritual ce face parte din strategia de marketing a meseriei. Ulterior, cand unul dintre trecatori ii atrage atentia meseriasului ca si-a scapat peria acesta in semn de recunostinta se ofera sa-i curete pantofii. Trecatorul nu poate sa-l supere pe omul-meserie si accepta recunostinta, pentru ca ulterior sa afle ca recunostinta se refera doar la domeniul moral iar pentru cateva gesturi periate trebuie sa achite o suma echivalenta cu 4 dolari SUA.

P.S. İn ciuda tuturor progreselor tehnologice numarul persoanelor naive ramane constant. Acelasi lucru se poate spune si despre cei care doresc sa profite de pe urma naivilor.

Back to USSR

Daca nu ati uitat ma aflu inca in Turcia. Mai bine zis cred ca propozitia de mai devreme este mai mult pentru a-mi aduce aminte mie ca ma aflu in Istanbul. Ca sa fiu mai explicit: initial cand am aflat ca plec la Istanbul si voi participa la o scoala de vara am spus: OK! Super! Voi avea ocazia sa mai practic limba engleza si sa cunosc mai bine Orientul. Daca tot pana acum am stat numai in Moldova si am avut cateva escapade in Occident. In plus, vroiam si eu sa vad orasul in care de cateva sute de ani mergeau domnitorii Tarilor Romane sa plateasca haraci.

La splendorile geografice ar fi trebuit sa se adauge si bucuria regasirii unor culturi milenare din Orient. In aceasta privinta, cred ca totusi m-am inselat amarnic. Ma refer la mostenirea statelor din Asia Centrala si din Caucaz. In loc sa fac cunostinta cu un amalgam cultural diversificat am fost nevoit sa-mi aduc aminte de celebra "prietenie a popoarelor". Cu toate ca in programul nostru nu participa niciun rus, cred ca limba rusa este de fapt prima llimba de comunicare. Chiar azi a avut loc un caz destul de ciudat: un tajik o intreaba pe o reprezentanta a Indoneziei de ce nu se apuca sa invete limba rusa?

Cel mai interesant este ca unul dintre scopurile programului la care particip este schimbarea si comunicarea interculturala. Am plecat din Moldova ca sa mai scap de aerul sovietic si am dat de un "Troinoi" odekolon veritabil. Maine mergem la plaja si sper sa nu reconstituim o Odesa sau Yalta.

strategii de supravietuire

Interesanta chestie mai este si viata asta. De multe ori, nici nu-ti dai seama de unele actiuni, care intr-o anumita ordine de idei ar putea sa comporte niste consecinte mai putin placute pentru integritatea psihica si fizica a unui om: in cazul de fata indraznesc sa-mi atribui mie acest calificativ. Nu stiu de ce dar incep sa inteleg tot mai bine sintagma: "fructul oprit este mai atractiv". Presupun ca inca nu ati uitat ca ma aflu in Istanbul: oras, care conform descrierilor ar trebui sa fie un oras cosmopolit care se afla intr-o republica pe care Ataturk a numit-o laica.

Ba uite ca iarasi are dreptate cel ce crede mai mult ochilor decat urechilor. Istanbul-ul este practic invadat de moschei. Nu am nimic impotriva acestor lacase ba chiar unele sunt destul de frumoase. Problema este ca prezenta moscheilor implica un anumit comportament. In cazul meu, atat timp cat in campul vizual al unui turist din Istanbul se afla o moschee nu este voie sa bei bere. Chiar daca practici "acest ritual placut dar interzis" intr-un parc din apropierea moscheii, risti sa fii atentionat de unii trecatori. Pana aici nicio problema! Si in cazul bisericilor crestine exista un anumit tip de comportament. Cu toate acestea nu prea am vazut in Chisinau biserici care de cateva ori pe zi sa difuzeze slujba religioasa utilizand difuzoare pe care le-ar invidia si cei mai mari DJ.

Problema rezida in densitatea mare a moscheilor si respectiv in imposibilitatea de a-ti potoli setea cu "lichidul magic" care la Chisinau poarta banalul nume de "bere". Tocmai aici ajungi sa intelegi placerea unei simple beri, care in anumite circumstante se transforma intr-un semn distinctiv al rezistentei culturale.

P.S. Apropo daca printr-o oarecare coincidenta va aflati in Istanbul cu o bere in mana si sunteti acostat de un grup de tipi pretinsi urmasi ai lui Mohamed nu ezitati sa dati dovada de ignoranta, ba chiar de nestiinta atunci cand sunteti intrebat ce limba vorbiti si de unde proveniti. Sa nu uit, in acest context, eruditia Dvs. fotbalistica va poate fi de mare ajutor. Doar ca exista si aici nuante: nu stiu de ce dar Hamit Altintop, fotbalistul care a fost unul dintre cei mai buni fotbalisti de la EURO 2008 nu starneste acelasi entusiasm si in tara sa de origine. In plus, ca sa va asigurati, ar fi bine sa nu confundati fotbalistii lui Fenerbache cu cei de la Galatasaray.

paradox

De multe ori se spune ca asistam la transformari spectaculoase in domeniul comunicatiilor si tehnologiilor avansate. Astfel, putem afla diverse noutati in regim de timp real, practic de pe toate meridianele lumii. Totusi, azi am trait o experienta care ma face sa cred ca exista si o alta parte a monedei.

Anume faptul ca de multe ori putem afla verzi si uscate despre orice si oricine dar mai putin stiri din imediata vecinatate. Tocmai am citit pe Internet ca prin apropiere s-a produs un atac terorist asupra Consulatului american de la Istanbul. Interesant ca fiind obisnuit sa contactez cu lumea din jur prin intermediul Internet-ului, percep toate stirile ca fiind plasate intr-o "realitate paralela", care nu prea ma priveste.

Pe de alta parte, ma intreb daca acest atac s-ar fi produs la Chisinau ce efect ar fi produs? Probabil aceeasi apatie. Dar asta e! Evolutia nu accepta compromisuri iar homo sapiens trebuie sa se adapteze cat mai usor la realitate!

Vivat academia! Vivant professores!?

De multe ori, se afirmă că actuala guvernare comunistă nu împărtăşeşte „valorile lui Marx şi Engels”. Printre multiplele argumente se invocă şi interesele de afaceri pe care le au guvernanţii comunişti. De parcă fosta nomenclatură sovietică ar fi stat la coadă pentru a-şi procura produsele de bază sau alte bunuri deficitare. Nu este niciun secret faptul că birocraţia sovietică beneficia de numeroase privilegii, de altfel - ca şi guvernanţii actuali.

Pe lângă privilegiile materiale de care se bucurau funcţionarii sovietici, aceştia au adoptat un anumit comportament faţă de intelectuali. Există multiple discuţii în legătură cu condiţia intelectualului şi rolul mesianic pe care acesta îl are în cadrul societăţilor est-europene. Pe scurt, pot spune că mă refer la intelectuali ca la oameni ce sunt capabili să reziste tentaţiilor ideologice sau materiale pentru a-şi susţine propriul punct de vedere. În mare parte, puterea sovietică a distrus definiţia intelectualului, prezentată în propoziţia precedentă, şi a introdus o nouă specie de intelectuali.

Această nouă specie robotizată, trebuia să realizeze visul oricărui sistem utopic: eradicarea trecutului şi idealizarea viitorului. Din această cauză, numărul facultăţilor umaniste era strict reglementat, iar studenţii erau selectaţi în funcţie de diverse criterii, mai puţin cele vocaţionale. În plus, societatea stimula îmbrăţişarea unor specialităţi tehnice şi prin perpetuarea unor clişee de tipul „cetăţeanului sovietic multilateral dezvoltat”, care era cel mai mare inventator de pe planetă şi cunoştea să repare tot ce se defectează. Un tip care nu ştia să repare o priză sau un frigider era ridiculizat în multiple producţii cinematografice sovietice.

În cele ce urmează vă propun o serie de acţiuni, prin care actualii guvernanţi au demonstrat că merită cu prisosinţă să fie incluşi în galeria „vedetelor comuniste”. Au limitat numărul de studenţi care studiază la facultăţi socio-umane: limbi străine, drept, relaţii internaţionale, ştiinţe politice şi au majorat numărul de locuri pentru specialităţile tehnice. Într-adevăr, astăzi sunt mult mai solicitate specialităţile aplicate. Există însă o singură condiţie: nu poţi să realizezi performanţe în sfera tehnologiilor avansate, majorând numărul de locuri în şcolile profesionale. În acest fel, se realizează doar o singură performanţă: R. Moldova devine tot mai mult o uzină de producţie a „forţei de muncă necalificate”, iar mitul cu „forţa de muncă calificată şi ieftină” a dispărut odată cu un alt mit, care se referă la nivelul destul de bun al sistemului educaţional din Moldova.

Acest mit iese la suprafaţă mai ales pe parcursul verii, atunci când se numără bobocii şi recolta examenelor de absolvire. În acest caz, legile economiei de piaţă funcţionează perfect în R. Moldova. Acolo unde este cerere, indubitabil, apare şi oferta. Bursa ilegală a examenelor de bacalaureat din acest an a stabilit tariful de 200 de lei pentru un examen. Realizând un simplu calcul, ajungem la concluzia că cele patru examene din cadrul bacalaureatului costă opt sute de lei. Destul de rezonabil, nu-i aşa? Mai ales că pe parcursul celor patru ani de liceu, elevul a ros câteva perechi de pantofi, pantaloni etc.

Zilele acestea, trebuie să se decidă soarta celor zece deţinători ai Premiului de Stat, fiecare dintre aceştia fiind remunerat cu „modesta sumă de un milion de lei”. Pe lângă faptul că sistemul de la bacalaureat pare să fi fost preluat şi la selectarea candidaţilor pentru Premiul de Stat, există un criteriu major, care trebuie să-i determine pe câştigători să renunţe la acest premiu. Acest criteriu este condiţia intelectualului.

"Timpul", 8 iulie 2008

pelerinaj

Pana la 1 august, Casa de Nebuni si Medicul-Sef si-au schimbat sediul. S-au amplasat intr-o zona destul de pitoreasca, la confluenta unor mari civilizatii, in singurul oras ce se afla pe doua continente (ma rog, asa scrie in ghidul turistic al orasului). In orice caz daca cineva cunoaste un alt oras nu trebuie sa ezite.

Nu de alta dar cunoastem toate smecheriile astea turistice: in fiecare oras din Europa Centrala si de Est, sunt cele mai frumoase femei, cele mai bune restaurante, cele mai multe vestigii arheologice, cele mai delicioase alimente etc. Ca la noi la nimenea. Cred ca deja v-ati dat seama ca ma refer la vechiul Constantinopol, a doua Roma si actualul Istanbul. In orice caz nu va voi plictisi cu multe detalii, mai ales ca datorita unor factori obiectivi ce tin de specificul tastaturii turcesti, va trebui sa scriu ore in sir ca sa construiesc ceva inteligibil. Poate atunci cand voi invata cate ceva din graiul si alfabetul turcesc voi reveni cu noi amanunte despre psihoterapia narghileatico-airanico-bahlavatica.

the piano

Exista mult filme in titulatura carora este prezent acest instrument muzical si virtuozul, care stie sa-l readuca la viata. Daca imi aduc bine aminte, in biografia mea de cinefil, au incaput trei filme de acest gen: "The Piano", "The Pianist" si "Leggenda del pianista sull'oceano, La". Pot spune cu toata certitudinea ca niciunul dintre acestea nu m-a dezamagit. Ba, mai mult ca atat, sunt in topul preferintelor mele. Am inceput sa cred ca orice film care are vreo legatura cu acest instrument muzical nu poate fi mediocru. Desi sunt constient de orizontul limitat al judecatii precedente, totusi v-as ruga sa vizionati aceste filme si sa vedeti daca n-o sa va cuprinda si pe voi acelasi sentiment.

dor de conversatie

Un argument viabil pentru cei care apreciaza beneficiile Internet-uli, in ciuda tuturor implicatiilor consumeriste ale acestuia, il reprezinta posibilitatea de a comunica cu diverse personaje interesante. Tocmai am ascultat o conversatie cu celebrul scriitor Salman Rushdie, care tocmai isi va lansa urmatorul roman: "The Enchantress of Florence"- o povestire despre similitudinea neasteptata dintre Europa Rensaterii si Imperiul Mogulilor din India.

Mi-a placut opinia sa despre preceptia eroului in istorie. Aici se refera la Machiavelli, si la opinia negativa pe care urmasii o au despre acesta, pornind de la "Printul", unde, de fapt, autorul analizeaza exercitiul puterii. Cu toate acestea, toata lumea ii atribuie o oarecare simpatie pentru opinile eprimate in lucrare. Facand referire la Machiavelli, Rushdie contureaza o asemanare cu propriul destin.

Atunci cand a scris "Versurile Satanice", toata lumea islamica i-a atribuit ideile pe care le-a exprimat in aceasta lucrare de fictiune. Urmeaza o referire comica la Biserica Catolica, care si-a recunoscut greseala in privinta teoriilor lui Galilei, doar dupa ce au trecut 400 de ani. In continuare, Rushdie isi exprima speranta ca va fi iertat si el dupa 400 de ani.

Inca o afirmatie curioasa:" Inainte de a muri, fiecare om doreste sa-si spuna povestea, iar aceasta sa fie ascultata de cineva". Intr-o anumita masura, omul traieste toat viata doar pentru ca, pe patul de moarte, sa spuna o poveste. Noroc de scriitori care toata viata se antreneaza in aceasta arta.

match point

Woody Allen nu se dezminte. O alta productie cinematografica cu certe implicatii literare. "Match Point" (2005). Filmul incepe destul de dragut, cu o scurta prelegere despre sansa si rolul acesteia in viata omului. Se pune accent pe faptul ca foarte rar ba chiar aproape imposibil sa reusesti sa faci ceva in viata fara sa dispui de un pic de sansa. Aici apare si un exemplu din tenis, atunci cand victoria sau lovitura decisiva de multe ori depinde de sansa jucatorului, iar mingea poate sa aleaga o parte sau alta a terenului.

Pe langa exemplul din sportul alb, la inceputul filmului, eroul lectureaza "Crima si pedeapsa", de Dostoievski. Initial aceasta preocupare livresca pare sa induca un fel de disonanta, sau un accident. Dar, ulterior, atunci cand eroul principal devine regizorul unei crime, care pare sa fie organizata in mod perfect, iti dai seama ca de fapt Raskolnikov si cartea lui Dostoievski au fost iarasi utilizate de Woody Allen ca o pista de lansare, pentru a demonstra inca odata absurditatea existentei umane, si lipsa Justitiei.

Pe langa asta, in film mai apar si niste situatii-tip, atunci cand detectivii se dau cu parerea in privinta autorului crimei, si isi demonstreaza "profesionalismul". De fapt, totul se intampla exact invers de ceea ce vedem in filmele cu celebrul Colombo. Criminalul ramane la libertate, ba chiar isi realizeaza toate proiectele. Pe de alta parte, exista doua tipuri de victime: cele doua femei asasinate si celelalte "fiinte vii" din preajma personajului principal.

lume nebuna

Inca un film bun pe care l-am gasit intamplator. De fapt, cred ca mi-a fost lene sa citesc cartea lui William Golding "Lord of the Flies" si am hotarat sa privesc filmul cu acelasi nume dar si cu acelasi subiect. O antiutopie despre nist copii, care au ajuns pe o insula pustie. La inceput totul este frumos. Copiii se joaca, alearga fac focul. Doar ca totul incepe cu un element simbolic: aprind niste vreascuri, dar, accidental arde si copacul din preajma focului.

Dupa asta, unii "copilasi" se transforma in niste vanatori, iar altii stau pe malul marii si se multumesc cu ce le-a dat Dumnezeu. Treptat, vanatorii incep sa-si dea seama de forta pe care o detin si incep sa-i persecute pe ceilalti. Astfel, dupa o serie de omoruri, prin care vanatorii reusesc sa-i puna la respect pe ceilalti, in tabara nevanatorilor ramane doar un baiat. Aici intervine finalul, care, de altfel, este foarte brusc dar, in acelasi timp, revelator. Nu voi spune cu ce s-a terminat pentru a-i determina pe "vanatorii de filme" sa purceada in cautarea filmului.

Zilele astea am mai citit o carte destul de apetisanta, desi denumirea sa sugereaza contrariul. Ma refer la romanul "Sunt o baba comunista" de Dan Lungu, publicat in 2007 la editura "Polirom". Mi-a placut pentru ca se citeste usor, are ceva elemente de umor. Totusi, elementul de baza este faptul ca te face sa reflectezi la lumea in care traiesti. Daca, scriitura lui Ernu "Nascut in URSS" este destinata mai mult lumii din afara fostului-actualului bloc comunist, atunci "Baba comunista" este exact ceea de ce are nevoie o societate post-comunista pentru a privi in oglinda si pentru a raspunde la o serie de intrebari, care sunt prezente in lucrare: Poti fi fericit daca ceilalti sunt nefericiti? Sunt oare vinovat daca am locuit in acea perioada? Trebuie sa am mustrari de constiinta daca nu am turnat si daca nu am bagat in puscarie pe nimeni?

P.S. Azi am fost la un eveniment, caruia nu prea i s-a atras atentia necesara in mass-media, mai ales ca este vorba de o reinventare a traditiei sovietice prin care guvernarea actuala incerca sa remunereze artistii loiali regimului, cu niste premii destul de substantiale, in valoare totala de 10 milioane lei.

Printre cei 15 candidati la Premiul de Stat se afla doi scriitori: Circova Zinaida cu "Maria Cantemir. Procleatie vizirea" (trad. Maria Cantemir. Blestemul vizirului) si Ion Vicol cu "Noaptea Sfntului Andrei" (interesant ca aceasta din urma a fost propusa de catre Mitropolia Moldovei, care accidental sau poate intentionat a fost numita Patriarhia Moldovei, de Gheorghe Mustea, Presedintele Juriului, si dirijorul care a refuzat sa concerteze la Bucuresti alaturi de Eugen Doga).

Daca de Ion Vicol a auzit macar Mitropolia Moldovei, atunci Zinaida Circova este o misterioasa scriitoare, de care presupun ca au uitat si editorii care i-au editat creatura. Cu toate acestea pariez ca scriitoarea va castiga Premiul de Stat. De ce? E simplu. A avut inspiratia sa scrie despre Maria Cantemir exact atunci cand birocratii din Moldova, au declarat Anul lui Dimitrie Cantemir.

P.P.S Spre final, parca ar trebui sa fac o conexiune intre cartea, filmul si premiantii de stat. Nu-mi ramane decat sa le recomand sa citeasca cartea lui Dan Lungu. Poate macar asa vor prinde la minte. Le recomand aceasta carte desi stiu ca nu-mi citesc blog-ul. Daca intalneste cineva un detinator al Premiului de Stat, va rog sa-i recomandati cartea data. Cine stie? Poate isi vor da seama ca nu intotdeuana trebuie sa scrii o carte cu "un titlu serios", pentru a fi un scriitor pe masura.

dileme existentiale

Ieri, am urmarit un film, dupa vizionarea caruia iti spui ca mesajul sau este foarte concentrat, iar pentru a intelege mesajul trebuie sa-l mai vezi macar odata. Recunosc ca m-am apucat sa scriu despre film fara a-mi face inca o impresie amanuntita despre mesajul si stilul sau. Aici am in vedere nu conceptia despre mesajul obiectiv al filmului in sensul intrebarii clasice: "Despre ce este filmul?" ci mai curand perceptia mea subiectiva. Ce am inteles din acest film? Ce n-am inteles?

In fine, filmul este "The Awakenings", regizat de Penny Marshall. Nu stiu pe cat de cunoscut este acest regizor, cel putin stiu ca mi-am facut datoria si l-am mentionat. De fapt nu vreau sa spun ca regizorul este cel care m-a determint sa scriu despre acest film, ci mai curand doi actori pe care i-am reevaluat dupa acst film. Este vorba de Robert de Niro si Robin Wiliams. De multe ori la noi exista stereotipul ca scoala americana de la Hollywood nu produce actori veritabili, ci doar produse comerciale care trebuie vandute cat mai scump. Sincer sa fiu, am mentionat sintagma "actor veritabil" dar habar nu am ce inseamna sa fii un actor veritabil. In sensul in care nu am o definitie de acest gen. Totusi ceva imi spune ca prestatia lui Robert de Niro din acest film poate fi plasata la categoria "actor de valoare".

In mare parte, filmul povesteste despre un medic, care initial era simplu savant si facea experimente pe insecte, iar ulterior ajunge medic practician, intr-o clinica psihiatrica. Reuseste prin aplicarea unei terapii medicamentoase sa reintoarca la viata niste pacienti, care sufereau de encefalopatie. Acesti pacienti, care initial reprezentau o masa de oameni cu aceeasi fata, reusesc, pentru cateva zile, sa iasa dn starea de letargie si sa savureze micile bucurii ale vietii.

De la uniformitate la diversitate. Pentru cateva zile, spitalul se transforma intr-o mini-societate cu toate metehnele si calitatile sale. Membrii acestei societati, unii dintre care s-au trezit din letargie dupa 20 sau 30 de ani, sunt confruntati cu necesitatea de a face fata unei lumi in schimbare. Nu se pot adapta intr-o societate de care nu-i leaga nicio amintire. Adica intr-un fel , memoria nu este numai ceva foarte fragil si amagitor dar si o veriga de legatura cu lumea si oamenii care ne inconjoara.

P.S. Aviz spectatorilor, in film sunt cateva secvente care iti umezesc cristalinul. In calitate de "barbat al neamului" nu mi-e rusine sa recunosc ca am plans la cateva faze.

realități paralele

Există clipe în care nu-ți arde de nimic. Parcă ai avea mult de lucru. Normal, astăzi toată lumea este ocupată. Mă întreb oare ce înseamnă azi să fii ocupat? Oare nu cumva este la modă să te afli în treabă? Cum să rămân pe dinafară? Cum adică, toți au agende iar eu nu am. Își programează totul cu iluzia că pot să-și ordoneze viața de parcă nu ar ști că totul depinde de o clipă de neatenție sau de inspirație.

Vecinul de alături bate cu ciocanul. Apropo, am impresia că nu mai are loc unde să bată cuie. Altfel, nu-mi închipui cum ar putea să bată același om cu acleași ciocan [de fapt s-ar putea să fie un ciocan diferit] ani în șir. nu cumva bate același cui. Îl scoate și după asta iar îl bate. Continuă tot așa ani în șir. Pe de altă parte, poate aceste bătăi au devenit atât de uzuale și cotidiene încât am început să mă obișnuiesc cu ele. Poate nu există niciun vecin, nici un ciocan și niciun cui. Poate totul este o mare iluzie generată de o minte antrenată în căutarea unor factori perturbatori. Poate fiecare dintre noi are nevoie de un ciocan și de un cui, dar și mai mut de un vecin imaginar.

Alt vecin savurează farmecul existențial prin prisma unei sticle de jumate de litru. Analizează conținutul acestei sticle în fiecare zi și nici nu-și dă seama cum se scufundă în sticlă asemănător unei creaturi mitice. Ulterior, alt vecin găsește această sticlă și începe să o frece închipuindu-și că din ea va ieși cineva care îi va îndeplini toate dorințele. Paradoxal, dar printr-o minune, creatura din sticlă reușește să ghicească gândul temerarurului cercetaș, și astfel ambii ajung să analizeze conținutul sticlei. Dar, după cum se știe, unde există doi întotdeauna există competiție și este nevoie de cineva care să-i despartă. Atunci apare al treilea... Și tot așa!

de dragul scrisului

Am intrat azi pe blog şi mi-am spus: ce fel de blogger eşti subsemnatule dacă nu ai publicat nimic timp de 10 zile. Nu-i stă bine unui blogger adevărat să nu arunce în spaţiul public-privat o idee revoluţionară sau măcar un sâmbure de înţelepciune. Din păcate nu prea am capacitatea de a scoate idei geniale, mai ales că şi factorii climaterici stimulează această acută criză de precipitaţii ideatice. Astfel incât mă voi limita la a vă relata nişte experienţe culturale prin care mi-a fost dat să trec zilele trecute.

Aşadar pe pacursul celor 10 zile, am reuşit să acumulez în palmaresul meu cultural următoarele realizări: trei spectacole de teatru, trei filme, trei concerte şi o carte jumate. Dintre spectacolele de teatru, ţin să remarc în special spectacolul "Privighetoarea şi trandafirul" de Oscar Wilde, montat la Naţionalul din Bucuresti. Spectacolul a lăsat o impresie foarte bună dar în acleaşi timp amară pentru că ajungi să-ţi dai seama cât de mult contează în teatrul actual efectele scenice şi elementele tehnice inovatoare, pe care teatrele de la noi nu le au.

Ţinând cont de faptul că, ediţia din anul curent a Festivalului "Bienala Teatrului Eugene Ionesco", în cadrul căruia a şi fost prezentat spectacolul respectiv, se desfăşoară sub patronajul Guvernului Republicii Moldova, am fost plăcut surprins de numărul relativ mare de spectacole prezentate de teatrele din România.

Nu de alta dar se cunoaşte predispozitia Ministrului Cozma şi a viceprim-ministrului Stepaniuc pentru consolidarea statalităţii moldoveneşti, iar după cum se ştie statalitate fără limbă nu există. Acum înţeleg de ce pe afişele spectacolelor nu se preciza limba în care se va desfăşura acţiunea. Păcat, pentru că ulterior aveam să fiu şi eu printre victimele acestui război lingvistic.

Mă refer la spectacolul "Alb pe alb" după "Eseul despre orbire" al lui Jose Saramago, montat de un teatru polonez. Fiind intrigat de posibilitatea de a comunica cu marea cultură poloneză nu mi-am dat seama că o sa am nevoie de un instument indispensabil cum ar fi limba poloneză sau polonă. O fi fiind noi urmaşii lui Ştefan cel Mare dar, de la lupta din Codrii Cozminului nu prea am mai comunicat cu concetăţenii lui Cazimir. Astfel, mi-am dat seama că de acum încolo nu trebuie să te interesezi doar dacă se va mai juca spectacolul dar şi în ce limbă se va juca. Ce sa-i faci, dacă nu poţi invăţa din greşelile proprii învaţă din greşelile altora.

Un alt spectacol căruia de fapt îmi este şi ruşine să-i atribui această calitate este "Dictatorul" de Andrei Strâmbeanu. După câteva experienţe mai neplăcute, am spus că nu voi merge niciodată la Teatrul "Saticricus", dar uite că mi-a dat cineva o invitaţie, şi m-am dus. Nu pot să spun decât că este cel mai prost spectacol pe care l-am văzut vreodata: motive expirate, pretenţii de misionarism istoric în combinaţie cu un primitivism la propriu şi la figurat, discurs cam prăfuit. Cred că lumea a rămas mai mult pentru recepţia de după decât pentru spectacol. Cu atât mai mult că în sală era autorul, iar majoritatea celor prezenţi erau prieteni sau sponsori. La sfârşitul spectacolului, aplauze furtunoase şi strigăte de extaz.

Nu contează ce spectacol se joacă, publicul din Republica Moldova acceptă tot. Aceleaşi reacţii euforice la toate spectacolele. De voie de nevoie începi să-ţi pui întrebarea: oare merită să depui efort, să încerci să faci ceva într-adevăr "original" dacă oricum ştii că vei culege aplauzele de rigoare. Cu atat mai mult că la majoritatea premierelor merg aceeaşi oameni, un fel de cerc de iniţiaţi, care aplaudă pentru că la rândul lor, işi dau seama că va veni şi rândul lor, când vor scrie şi ei piesa vieţii lor.

P.S. Văd că m-am cam întins cu scrisul, nu de alta dar o să-mi expun toate ideile şi atunci cine ştie când o să mai scriu. Un amănunt interesant: atât la spectacolul polonez din cadrul "Bienalei" cât şi la concertele simfonice, telefoanele mobile şi aparatele foto au ocupat în totalitate linia melodică şi tematică a acţiunii scenice. Asta în ciuda faptului că la Bienală majoritatea publicului era reprezentat de actori şi participanţi ai Festivalului. Ce mai vrem de la muritorii de rând dacă comportamentul de mahala este caracteristic aşa-numitului public elevat şi cultivat?

restul e tăcere

După o epopee de filme documentare, vizionate la Festivalul "Cronograf", azi, m-am scufundat în tăcerea filmului lui Nae Caranfil. Filmul surprinde plăcut prin eleganţa decorului, caractersitic Bucureşti-ului de la începutul secolului trecut. La această eleganţă se adaugă şi fineţea subiectului, care nu ţine de prostituate, hoţi, politicieni, baroni ai tranziţiei, mârlănie, manelişti, înjurături, ci mai mult de un subiect destul de clasic, şi totuşi atât de exotic în cinematografia universală, dar, în special, în cea românească din ultimii ani: magia filmului şi prejudecăţile societăţii de atunci, în legătură cu "esenţa diabolică" a acestuia pentru supravieţuirea unei arte teatrale "nobile şi neîntinate".

Nu-mi pasă dacă o să par cam demodat, dar este cert că mi-a fost dor de un film elegant cu actori eleganţi, care utilizează un limbaj comprehensibil şi uman chiar şi atunci când sunt în culmea disperării sau a nervozităţii. Nu de alta dar cinematografia nu este doar o modalitate de a şoca publicul prin realitatea dură din afara sălii de cinema, dar în acelaşi timp un tip de metempsihoză , prin care spectatorul işi rezervă ceva timp pentru evadare din realitate, un moment de respiro, în faţa greutăţilor cotidiene.

Oricum să nu credeţi, dupa atâtea descrieri feerice, că filmul de faţă are un happy end. Nici nu am avut asta în vedere, când mă refeream la o evadare. Nu am nevoie de o evadare în stil de happy-end clasic hollywoodian. O poveste frumoasă poate să aibă şi un final trist, dar această tristeţe să nu-ţi provoace greaţă, ci mai curând un sentiment de vagă înălţare.

Mi-a placut, în special, faza în care regele Carol se întâlneşte cu membrii echipei de filmare a peliculei despre Războiul de Independenţă. Rând pe rând, face cunostinţă cu membrii echipei de filmare: actori, operatori iar când ajunge la regizor îl intreabă cu ce se ocupă regizorul, dacă finanţatorul dă banii, operatorul filmează iar actorii joacă. La care vine replica regizorului: Eu domnesc! (-:

P.S. Încă un moment curios este vizita latifundiarului bogat la cinema. În momentul în care ajunge în sală, i se face rău pentru că este nevoit să stea în aceeaşi sală cu proletarii, iar înainte de a începe filmul, află cu stupoare că preţul unui bilet este un leu. Într-un fel situaţia de azi, când biletul la cinema, este uneori mai scump decât biletul la teatru, reprezintă un tablou total diferit de "raportul de forţe" de la începutul secolului trecut.